Laura Ciuhu: „Impossible is where I start” – despre ambiția de a construi și curajul de a nu te pierde pe tine

Există femei care învață să construiască înainte de a învăța să se oprească. Femei care transformă imposibilul în proiecte concrete, îndoiala în hotărâre și fiecare obstacol într-un nou început. Dar ce se întâmplă cu omul din spatele acestei forțe? Cu femeia care rezolvă, conduce, susține și merge mai departe, chiar și atunci când propriul corp îi cere să încetinească?

Laura Ciuhu și-a construit drumul în lumi aparent diferite, de la energie la modă și dulciuri, ghidată de aceeași convingere: Impossible is where I start. În spatele acestei declarații stau însă nu doar ambiția și disciplina, ci și ani în care munca a ocupat prea mult loc, lecții despre limite și înțelegerea că succesul își pierde sensul atunci când prețul lui devine propria sănătate, liniștea sau timpul petrecut cu cei dragi.

În acest interviu în exclusivitate pentru Longevity Magazine, Laura Ciuhu vorbește despre reziliență fără mitul invulnerabilității, despre prețul performanței și despre curajul, uneori mai greu decât acela de a construi un business, de a avea grijă de tine. Pentru că adevărata reușită nu se măsoară doar în ceea ce lași în urmă, ci și în ceea ce reușești să păstrezi viu în tine. Iar longevitatea, așa cum o înțelege ea, nu înseamnă doar ani în plus, ci viață, libertate și bucurie în fiecare dintre ei.

Laura, ai construit businessuri în domenii care par, la prima vedere, complet diferite: energie, consultanță, alimentație, textile. Ce spune această diversitate despre tine?

Cred că spune, înainte de toate, că sunt un om care construiește și că mă atrag problemele care nu au un răspuns evident. Nu mi-am desenat niciodată viața ca pe un plan cu industrii bifate pe rând. Fiecare business a apărut dintr-o nevoie reală, dintr-o întrebare sau din dorința de a face un lucru mai bine.

Din exterior, energia, hainele și dulciurile par lumi fără legătură. Pentru mine, ele spun aceeași poveste în trei verbe: I build, I elevate, I celebrate. Prin LARA Business Energy construiesc. Prin LARA Wear încerc să ridic standardul și să dau oamenilor încrederea de a se exprima. Prin LARA Sweets celebrez bucuria și momentele pentru care, până la urmă, muncim atât de mult.

Poate că diversitatea aceasta spune cel mai bine cine sunt: curioasă, orientată spre soluții și incapabilă să cred prea mult timp că un lucru este imposibil.

Ce te-a făcut să continui de fiecare dată când puteai, probabil, să spui „este suficient”?

Nu cred că m-a ținut pe drum dorința de a avea mai mult. Banii sunt necesari într-un business, dar pentru mine nu sunt combustibilul pe termen lung. Ceea ce mă energizează este problema dificilă, momentul în care toată lumea spune «nu se poate», iar eu încep să caut drumul prin care se poate.

Și mai este ceva care a devenit tot mai important pentru mine: oamenii. Îmi place să văd ce se întâmplă când un om capătă curaj, când își depășește limita pe care și-o pusese singur și ajunge la un nivel la care nu credea că poate ajunge. Simt că o parte din menirea mea este să dau mai departe energia aceasta.

Astăzi încerc însă să învăț și cealaltă lecție: să nu confund evoluția cu alergarea permanentă. Uneori «suficient» nu înseamnă renunțare, ci înțelepciunea de a te opri o clipă și de a te bucura de ceea ce ai construit.

Ai spus recent că 2026 este un an care cere multă reziliență și că ai învățat să rămâi în picioare atunci când lucrurile sunt grele. Cum arată, concret, reziliența unei femei care conduce mai multe businessuri?

Pentru mine, reziliența nu înseamnă să nu cazi și nici să fii puternică în fiecare minut. Înseamnă să nu lași un moment greu să decidă cine ești și ce urmează pentru tine. Înseamnă să te ridici, să înțelegi problema și să cauți următoarea soluție.

Aici se leagă foarte mult de felul în care mă definesc: «Impossible is where I start». Nu pentru că aș crede că pot orice, ci pentru că atunci când apare un blocaj, primul meu reflex nu este să întreb de ce nu se poate, ci ce trebuie schimbat ca să se poată. Proiectul de stocare finalizat într-un termen extrem de scurt a fost o dovadă foarte concretă a acestei mentalități.

Dar reziliența adevărată este și disciplină: să nu iei decizii importante când ești epuizată, să ai oameni în care ai încredere, să îți gestionezi emoțiile și să știi când trebuie să încetinești. Nu mai confund reziliența cu capacitatea de a mă consuma la nesfârșit.

Care este prețul pe care l-ai plătit personal pentru succesul profesional?

Timpul și, mai ales, prezența. Au existat ani în care eram fizic într-un loc, dar mental eram încă într-un proiect, într-o negociere sau într-o problemă care trebuia rezolvată. Au existat seri, vacanțe și momente personale în care munca a intrat peste tot.

Nu regret ceea ce am construit, pentru că fiecare etapă m-a adus aici. Dar astăzi nu aș mai confunda disponibilitatea permanentă cu performanța. Am înțeles că succesul care îți consumă complet sănătatea, relațiile sau capacitatea de a te bucura devine prea scump.

Acum încerc să construiesc nu doar businessuri sustenabile, ci și un mod de viață pe care să îl pot susține mulți ani.

Ai avut perioade în care corpul ți-a spus „oprește-te”, înainte să-ți spună mintea?

Da. Cred că mintea unui om foarte orientat spre performanță găsește mereu încă un argument să continue: încă un termen, încă un telefon, încă o problemă de rezolvat. Corpul este mai sincer. Îți arată prin oboseală, prin lipsa de claritate, prin faptul că nu te mai recuperezi la fel, că ritmul trebuie schimbat.

Eu am avut tendința să tratez corpul ca pe un instrument care trebuie să țină pasul cu mintea mea. Astăzi îl văd mult mai mult ca pe un partener. Sportul, somnul, alimentația și timpul de recuperare nu mai sunt lucruri pe care le fac dacă îmi rămâne timp. Sunt parte din infrastructura care îmi permite să funcționez.

Poate cea mai importantă schimbare este că nu mai admir la mine capacitatea de a rezista la epuizare. Prefer capacitatea de a rămâne bine pe termen lung.

Ce faci când ai foarte multe decizii de luat și simți că nu mai ai energie mentală?

În primul rând, nu mai încerc să tratez toate deciziile ca pe niște urgențe. Le separ în trei categorii: ce trebuie decis de mine acum, ce poate aștepta și ce poate fi decis mai bine de altcineva din echipă.

Am învățat și să nu iau decizii mari doar pentru a scăpa de presiunea de a decide. Când mintea este obosită, viteza poate semăna foarte mult cu eficiența, dar nu este același lucru.

Mișcarea mă ajută enorm. Uneori o oră în care îmi schimb complet registrul mental îmi aduce mai multă claritate decât încă trei ore în fața unui ecran. O minte ocupată permanent nu mai lasă loc nici intuiției, nici perspectivei.

Ai învățat să delegi sau încă mai ai tendința să controlezi lucrurile?

Am învățat să deleg, dar recunosc că nevoia de control nu dispare pur și simplu. Când ai construit ceva de la zero, ai impresia că nimeni nu îl va proteja exact cum o faci tu. Numai că, dacă rămâi în acest punct, nu construiești o companie, ci o organizație dependentă de tine.

Astăzi îmi văd rolul diferit: eu trebuie să dau direcția, să păstrez standardul și să creez oamenilor cadrul în care pot performa. Nu trebuie să țin eu fiecare volan.

Și cred că una dintre abilitățile mele cele mai importante este tocmai aceasta: să văd potențialul unui om, să îi dau încredere și să îl ajut să ajungă puțin mai sus decât credea că poate. Controlul îți dă senzația de siguranță. Delegarea îți dă posibilitatea de a crește.

Care este cea mai mare sursă de stres pentru tine astăzi: oamenii, banii, responsabilitatea, timpul sau faptul că mereu există un nou obiectiv?

Responsabilitatea. Nu atât responsabilitatea funcției, cât faptul că deciziile mele au consecințe reale pentru oameni, pentru echipe, pentru parteneri și pentru familiile care depind de stabilitatea companiilor noastre.

Banii se pot recupera. Unele proiecte se pot reface. Timpul nu se întoarce, iar o decizie greșită poate consuma timp din viața multor oameni. Cred că tocmai de aceea responsabilitatea mă apasă mai mult decât riscul financiar.

Și există, desigur, și neliniștea următorului obiectiv. O am în mine. Diferența este că acum încerc să o folosesc ca energie, nu să o las să mă conducă.

Crezi că femeile antreprenor au tendința să fie mai dure cu ele însele decât sunt cu ceilalți?

Nu pot vorbi în numele tuturor femeilor, dar în mine am recunoscut mult timp această tendință. Pentru ceilalți aveam explicații, răbdare și empatie. Pentru mine aveam, de multe ori, doar standarde.

Cred că atunci când intri foarte tânără în medii competitive înveți repede să demonstrezi că poți. Problema este că uneori continui să demonstrezi și după ce nimeni nu îți mai cere acest lucru.

Astăzi nu cred că blândețea față de tine scade standardul. Dimpotrivă. Dacă vrei performanță pe termen lung, trebuie să înveți să îți vorbești și ție cu aceeași înțelegere pe care o ai pentru oamenii pe care îi conduci.

Cine este Laura Ciuhu atunci când nu este CEO, fondatoare, manager, speaker sau femeie de business?

Laura Ciuhu este cea mai puternică, responsabilă și disciplinată persoană pe care o cunosc eu. Spun asta cu asumare, nu pentru că nu aș obosi, nu aș avea îndoieli sau momente de vulnerabilitate, ci pentru că, indiferent cât de greu devine un context, am învățat că găsesc în mine resurse să mă ridic, să mă reorganizez și să merg mai departe.

Puterea, pentru mine, nu înseamnă să nu cazi. Înseamnă să nu rămâi jos. Responsabilitatea înseamnă că, atunci când spun că fac un lucru, oamenii pot conta pe mine. Iar disciplina este forma prin care transform intențiile în rezultate, chiar și în zilele în care motivația nu este acolo.

Sunt foarte exigentă cu mine. Nu îmi place să renunț, nu îmi place să las lucrurile neterminate și, atunci când apare o problemă, primul meu instinct este să caut soluția. Cred că de aici vine și ceea ce mă definește cel mai bine: capacitatea de a transforma imposibilul în posibil și de a le transmite oamenilor de lângă mine curajul că pot ajunge mai departe decât credeau.

Dincolo de toate rolurile profesionale, sunt însă un om care simte foarte mult, care are nevoie de oameni autentici, de emoție, de frumusețe și de sens. Cu timpul am înțeles că adevărata forță nu este doar să construiești mult, ci să construiești fără să te pierzi pe tine.

Cât de greu ți-a fost să înveți să ai grijă și de tine, nu doar de businessuri și de oamenii din jurul tău?

Foarte greu, pentru că atunci când ești obișnuită să fii omul care rezolvă, grija de sine pare ceva ce poate aștepta. Ani de zile am pus proiectele, oamenii și termenele înaintea mea și îmi spuneam că o să mă ocup de mine «când o să am timp». Am înțeles că acel timp nu vine niciodată singur. Trebuie să îl protejezi.

Astăzi îmi privesc sănătatea și energia ca pe un capital. Nu apar într-un bilanț, dar de ele depinde fiecare lucru pe care pot să îl construiesc. Sportul, odihna și timpul meu nu mai sunt recompensa de după muncă; fac parte din felul în care pot munci bine.

Am înțeles că a avea grijă de mine nu este ceva ce fac în afara responsabilităților mele. Este una dintre ele.

Există lucruri pe care astăzi nu le mai accepți în viața ta, deși acum 10–15 ani le considerai normale?

Da. Nu mai accept epuizarea ca dovadă de valoare. Nu mai accept relații, profesionale sau personale, în care responsabilitatea și energia circulă într-o singură direcție. Și nu mai spun «da» doar de teamă că o oportunitate nu va reveni.

Cu timpul am înțeles că fiecare «da» spus unui lucru este un «nu» spus altui lucru: timpului meu, oamenilor mei, sănătății sau unui proiect mai important. De aceea aleg mai atent.

Și am devenit mult mai fermă în privința calității. Nu mă mai interesează creșterea cu orice preț, nici în business, nici în viață. Uneori maturitatea înseamnă să știi nu doar ce vrei, ci și ce nu mai accepți.

Ce înseamnă pentru tine să îmbătrânești frumos?

Pentru mine, să îmbătrânești frumos nu înseamnă să încerci să arăți la 60 de ani ca la 30. Înseamnă să rămâi vie în sensurile care contează: curioasă, autonomă, lucidă, capabilă să te miști, să iubești, să înveți și să începi lucruri noi.

Îmi doresc să îmi păstrez feminitatea, dar nu o definesc prin absența ridurilor. O definesc prin prezență, energie, încredere și prin felul în care te porți pe tine însăți. Longevitatea care mă interesează este una cu calitate. Nu vreau doar ani în plus. Vreau viață în anii aceia.

S-a schimbat relația ta cu propriul corp odată cu vârsta?

Da, foarte mult. Când ești mai tânără ai impresia că organismul te va ierta la nesfârșit. Poți să îi ceri mult, să dormi puțin, să sari peste recuperare și să presupui că va ține pasul.

Astăzi nu îl mai privesc doar prin felul în care arată, ci prin ceea ce îmi permite să fac: să muncesc, să călătoresc, să mă antrenez, să fiu independentă și să am energie. Sportul a devenit mai puțin despre imagine și mai mult despre capacitate.

Cred că acesta este cel mai frumos lucru pe care l-am învățat odată cu vârsta: corpul nu este un accesoriu al identității mele. Este partenerul cu care trebuie să ajung până la capăt.

Astăzi, când te uiți în oglindă, ce vezi diferit față de femeia care erai la 30 de ani?

Văd o femeie care simte mai puțină nevoie să demonstreze și mai multă libertate să aleagă. La 30 de ani aveam multă energie, multă grabă și multe lucruri pe care voiam să le confirm, inclusiv mie însămi.

Astăzi am poate mai puține certitudini, dar mult mai multă claritate despre cine sunt, ce vreau și, mai ales, ce nu mai vreau. Nu mai încerc să mă întorc la femeia de la 30 de ani și nici să șterg urmele drumului de atunci până acum.

Îmi place să am grijă de mine și să mă simt bine în pielea mea, dar obiectivul nu este să întorc timpul. Este să fiu cea mai bună versiune a mea la vârsta pe care o am acum.

Știu că ești preocupată de sport și de un stil de viață sănătos. Ce loc ocupă mișcarea în viața ta? Ai o formă de mișcare care te ajută și mental, nu doar fizic?

Mișcarea este una dintre constantele vieții mele. Am ajuns să o tratez ca pe o întâlnire importantă cu mine însămi, nu ca pe ceva ce fac dacă rămâne o oră liberă în calendar.

Antrenamentele la sală mă ajută fizic, dar efectul mental este la fel de important. După zile cu multe decizii, sportul mă scoate din cap și mă aduce înapoi în corp. Este unul dintre puținele locuri în care nu pot delega nimic: efortul este al meu, disciplina este a mea, rezultatul este al meu. Și am observat că de multe ori claritatea vine exact când încetez să forțez problema. Unele dintre cele mai bune idei apar după ce mintea a avut, în sfârșit, spațiu să respire.

Poate longevitatea să devină o obsesie nesănătoasă atunci când încercăm să controlăm absolut tot ce mâncăm și facem?

Da, și cred că este unul dintre paradoxurile momentului în care trăim. Putem transforma până și sănătatea într-un nou proiect de performanță: aplicații, cifre, interdicții, optimizare permanentă. Iar dacă ajungem să trăim cu anxietate pentru fiecare abatere, riscăm să pierdem exact bucuria pe care încercăm să o prelungim.

Eu cred în disciplină și în alegeri bune făcute consecvent. Dar cred și în echilibru, în oameni, în mese savurate, în vacanțe, în momente în care nu totul trebuie măsurat. Nu vreau să transform și viața într-un KPI.

Pentru mine, longevitatea înseamnă să faci suficient de multe alegeri bune încât să îți păstrezi libertatea, energia și bucuria de a trăi. Înseamnă și ca, atunci când te uiți în oglindă, să-ți placă ceea ce simți, nu neapărat ceea ce vezi. Scopul nu este să controlezi viața până nu mai rămâne nimic spontan în ea, ci să rămâi tu însăți cât mai mult timp. Mult timp am crezut că grija de sine este ceva ce îți permiți după ce ai terminat tot restul. Am înțeles târziu că nu termini niciodată tot restul. Astăzi îmi protejez sănătatea, somnul și oamenii dragi cu aceeași seriozitate cu care îmi protejez companiile, pentru că, fără ele, nimic din ce am construit nu are sens.

Ce mă definește este puterea de a transforma imposibilul în posibil. Nu este un slogan, este ceva ce se poate dovedi, proiect cu proiect. Construiesc proiecte cu LARA Business Energy, construiesc încredere în forțele proprii cu LARA Wear și celebrez fiecare reușită cu LARA Sweets.

Foto: Tiberiu Arsene