Firește că toate consecințele unei calamități se etalează cu aceeași cruzime indiferent de nivelul intelectual: și casa unui om de știință poate fi distrusă de inundații sau de un cutremur în același grad ca cea a persoanei cu 8 clase. Ceea ce face diferența însă este felul cum privește fiecare individ ceea ce i se întâmplă.
Într-adevăr, asimilarea de conținuturi culturale dezvoltă pe de-o parte toate funcțiile creierului, dar în egală măsură și inteligența emoțională. Aceasta din urmă are la bază valorificarea subiectelor cunoscute din operele literare, muzicale, picturale și ale oricărei alte arte în contextele cu care ne confruntăm. Omul „citit” își modelează și impulsurile specifice propriului temperament în sens benefic.
Spre exemplu, tendința fatalistă a celui rudimentar este cizelată și orientată spre un optimism ce stă la baza învățăturii de a deveni fericit, prin aplicarea unor strategii deduse din întreg conținutul cultural. Neuroștiința, psihologia și sociologia converg către certitudinea că orice formă de cultură – artistică sau științifică – contribuie profund și direct la starea de bine. Cercetătorii au demonstrat că, de fapt, cultura nu este un „ornament” al vieții, cu atât mai puțin un lux, ci un mediu neuropsihic în care creierul se modelează zilnic – o formă de igienă psihică.
Iar un astfel de bagaj este esențial în condițiile în care există atestări ale ideii că gândul uman creează realitatea, aflându-se la baza celor mai importante învățături spirituale din istoria lumii, de la primele manifestări ale civilizației umane la gânditorii progresiști și geniile artistice ale epocii moderne. Astfel, Budha afirmă: „Cu gândurile noastre creăm lumea.” Iisus declamă: „Orice veți cere rugându-vă, vi se va da.” Filosofia hindusă are la bază declarația: „Puterea lui Dumnezeu este în tine.” La rândul său, Robin Sharma, un adevărat guru al afacerilor, susține: „Totul este creat de două ori; mai întâi în minte și apoi în realitate.” Una dintre cele mai des citate remarci ale lui Pablo Picasso este: „Tot ce îți poți imagina este real.”
De altfel, în sprijinul ideii enunțate a fost realizat un experiment de laborator în cadrul căruia unui voluntar i-au fost monitorizate – cu ajutorul unui echipament specializat – undele cerebrale în timp ce îi erau arătate imagini aleatorii. Aceste imagini erau împărțite în trei categorii distincte: violență cutremurătoare, pace și calm, respectiv conținut sexual explicit. Pentru că fiecare imagine activează o altă zonă din creier, s-a putut urmări în timp real modul în care mintea conștientă a subiectului percepe o imagine sau alta. Pe un ecran erau afișate grafic undele cerebrale, cu vârfuri intermitente, fiecare cu o culoare distinctă pentru a indica tipul de imagine privită. La o detaliere a timpului de reacție la nivelul milisecundelor, s-a observat că subiectul percepe fiecare imagine mult prea devreme; mai precis, zona corespunzătoare din creier se activează cu patru sute de milisecunde înainte ca imaginea să fie afișată. Într-un fel sau altul, conștiința voluntarului pare să știe deja ce tip de imagine urmează să vadă, iar creierul său reacționează chiar înainte ca generatorul de numere aleatorii al computerului să fi ales ce imagine să afișeze; ca și cum creierul n-ar prezice realitatea, ci mai degrabă ar crea-o.
În aceste condiții în care noi ne creăm realitatea, cultura constituie singura noastră șansă de a da sens propriei existențe; iar creierul uman are nevoie de sens, pentru că de fapt nu caută doar plăcere, ci în egală măsură coerență și semnificație. Participarea la cultură prin lectură, ascultarea muzicii, contemplarea artei, reflecțiile filosofice activează rețelele cerebrale ale sensului – fiind vorba de un ansamblu de regiuni ale creierului care devin active atunci când nu suntem concentrați pe o sarcină externă, ci ne întoarcem spre interior, ansamblu ce include cortexul prefrontal medial, cortexul cingulat posterior, precuneusul și anumite zone din lobii temporali, toate contribuind la repausul aparent –, reduce anxietatea existențială, oferă „narațiuni” care ordonează experiența. Denumită prin abreviere DMW, această rețea aflată într-un echilibru flexibil susține memoria autobiografică și construcția sensului vieții. Iar un creier care înțelege de ce trăiește e mai liniștit decât unul care doar reacționează.
Neuroștiința emoțiilor arată că muzica poate reduce activitatea amigdalei (centrul fricii), teatrul și filmul activează empatia și mentalizarea, poezia și lectura profundă cresc capacitatea de reglare emoțională. Cultura funcționează ca un spațiu sigur în care emoțiile pot fi trăite, transformate și integrate.
Cultura modelează capacitatea creierului de a se modifica pe sine – atât din punct de vedere structural, cât și sub aspect funcțional – ca răspuns la experiență, învățare, emoții și contextul de viață. Altfel spus, creierul nu este „cablat definitiv”, ci se rescrie continuu, întărindu-se sau slăbindu-se conexiunile dintre neuroni, creându-se circuite noi, reorganizându-se funcțiile după o traumă, modificându-se modul în care ființa reacționează emoțional și corporal. Dar trebuie știut că de fapt creierul se schimbă cel mai mult atunci când ceea ce trăim contează pentru noi. Toate aceste forme de manifestare devin o rezervă și o adevărată formă de protecție pentru îmbătrânire, menținând atenția, memoria și creativitatea. De aceea, oamenii implicați cultural îmbătrânesc adesea mai „clar” mental.
Nu în ultimul rând, cultura creează legături umane, mai precis asigură sentimentul de apartenență, activează oxitocina – care este hormonul legăturii –, reduce singurătatea – un factor major de boală. Chiar și cultura „solitară”, așa cum este denumit cititul, creează o conexiune simbolică cu personajele, percepute drept alte ființe. Asimilarea culturii încetinește ritmul interior, într-o lume accelerată, antrenând răbdarea, prelungind atenția, calmând sistemul nervos; de aceea este considerată pe bună dreptate o formă de slow living neurobiologic.
Citind, ascultând muzică, admirând opere plastice ne oferim o șansă pentru o relație cu sinele nostru. Mai exact, contactul cu idei, forme și valori crește conștiința de sine, permite reflecția – rafinată printr-o gândire flexibilă – ajutând la integrarea experiențelor dificile. Iar un sine mai bine înțeles înseamnă o stare de bine mai stabilă.
Starea noastră psihică influențează direct funcționarea corpului – prin creier, sistemul nervos, hormonal și imunitar. Concret, cum creierul este „centrul de comandă” al corpului, emoțiile, gândurile și percepțiile activează circuite neuronale care trimit semnale către sistemul nervos autonom (simpatic / parasimpatic), glandele endocrine (hormoni) și sistemul imunitar. Cu alte cuvinte, ceea ce trăim psihic se traduce biologic. În aceste condiții, este de la sine înțeles că starea de bine – definită prin emoții precum: bucuria, recunoștința, atașamentul sigur, sensul vieții – activează circuite cerebrale care duc la eliberarea de dopamină, serotonină și oxitocină, influențând producția de celule imunitare. Acestea sprijină imunitatea, reduc durerea percepută și inflamația cronică, favorizează vindecarea, au efect protector cardiovascular, diminuează stresul fiziologic prin scăderea nivelului de cortizol, normalizează tensiunea arterială și tind să se stabilizeze chiar digestia și somnul. Practici care cresc starea de bine psihic – meditație, respirație conștientă, relații sigure, psihoterapie – produc modificări măsurabile: activitate crescută a nervului vag, ritm cardiac mai coerent, modificări benefice în structura și funcția creierului. Toate acestea confirmă că reglarea emoțională se vede în corp, fiind un factor biologic activ. Ea modelează sănătatea organelor, rezistența la boală, longevitatea, capacitatea de recuperare.
În schimb, depresia, stresul psihic cronic și anxietatea sunt asociate cu inflamație crescută, dimpotrivă, țin corpul într-o stare de „alertă”, ceea ce uzează organele în timp. Nu e „doar în capul nostru” – e în celule, ceea ce a generat o altă butadă: „Creierul vorbește cu sistemul imunitar.”
Creierul controlează tonusul muscular, microexpresiile și postura. Pe termen lung, stresul cronic duce la o tensiune facială, ce implică sprâncene încruntate, maxilar rigid, spre deosebire de starea de bine, care atrage după sine relaxarea musculară, expresii deschise, mobilitate facială armonioasă. Ridurile nu sunt doar „urme ale timpului”, ci urme ale emoțiilor repetate.
În ceea ce privește modul în care hormonii influențează pielea, părul și grăsimea corporală, nu putem să nu ne oprim la starea psihică echilibrată, având drept consecință menținerea unui nivel stabil de cortizol – care pune în situație de risc nivelul și calitatea colagenului – susține producția de hormoni de creștere (implicați în regenerare) și favorizează echilibrul estrogen/testosteron (care influențează pielea și distribuția țesuturilor).
De aceea, stresul „îmbătrânește” accelerat, iar calmul protejează aspectul fizic, încetinind „ceasornicul cu care” Marele Anonim „ne măsură destrămarea”. Iar când aceste consecințe stau în puterea noastră de a se manifesta sau nu, dar de cele mai multe ori nu valorificăm acest potențial, ajungem la cuvintele unui alt personaj literar, Ion, din romanul omonim al lui Liviu Rebreanu: „ Apoi să nu mă trăsnească Dumnezeu?”
Material realizat de prof. Cătălina Năstase - catedra de Limba și Literatură Română Liceul Teoretic "Nichita Stănescu" - București
De ce trăiesc femeile mai mult decât bărbații?
