Cât din longevitate este scris în gene? Un studiu publicat în Science schimbă estimările de până acum

Există o credință populară care afirmă că longevitatea este în mare parte o chestiune de voință. Mănânci bine, faci sport, eviți stresul și, dacă ai noroc, ajungi la 90 de ani în formă bună. Genele păreau să aibă un rol relativ modest. Estimările cele mai citate spuneau că moștenirea genetică ar explica doar 20–25% din variația duratei de viață, iar unele studii mari coborau chiar spre 6–10%. 

Un studiu publicat în ianuarie 2026 în revista Science schimbă această perspectivă. Cercetarea, semnată de Ben Shenhar, Glen Pridham, Thaís Lopes De Oliveira, Naveh Raz, Yifan Yang, Joris Deelen, Sara Hägg și Uri Alon, arată că genele ar putea explica aproximativ 50–55% din diferențele de durată a vieții legate de îmbătrânirea biologică, de peste două ori mai mult decât estimările dominante din ultimele decenii.

Această discuție despre gene, longevitate și limitele interpretării științifice va ajunge anul acesta și la București. Pe 24 septembrie 2026, Biblioteca Națională a României va găzdui a doua ediție a Congresului Internațional de Longevitate, organizat de Senatul Științific al Fundației Dan Voiculescu pentru Dezvoltarea României. Evenimentul va aduce în fața publicului cercetători de primă linie în gerosciență și specialiști care pot explica ce știm cu adevărat despre îmbătrânire, ce rămâne ipoteză și ce promisiuni ale industriei anti-aging trebuie privite cu prudență. Congresul are loc în cadrul Longevity Expo Forum Fest, organizat de Antena 3 CNN și Longevity Magazine, în perioada 24–26 septembrie 2026.

Punctul de plecare al studiului la care a participat Sara Hägg, invitată în 2025 la prima ediție a Congresului Internațional de Longevitate de la București, este o problemă veche în cercetarea longevității. Un om care moare la 90 de ani din cauza unei boli cardiovasculare, a unui cancer sau a declinului progresiv al organismului oferă un tip de informație despre îmbătrânire. Un om care moare la 30 de ani într-un accident, într-un război sau din cauza unei infecții tratabile, intră într-o categorie diferită. 

Studiile clasice comparau durata de viață a gemenilor identici cu cea a gemenilor fraternali. O asemănare mai mare între gemenii identici indica o influență genetică mai puternică. Problema era că în aceste calcule intrau toate decesele, inclusiv cele în care ADN-ul avea o relevanță redusă: accidente, epidemii, evenimente traumatice sau factori de mediu extremi.

Cercetătorii au analizat trei mari registre de gemeni din Suedia, Danemarca și SUA, cu persoane născute între 1870 și 1935. În analiză au fost incluși și gemeni crescuți separat, nu doar gemeni crescuți în aceeași familie, ceea ce permite o separare mai bună între influența genetică și mediul comun de viață. Pentru că în registrele vechi cauza exactă a decesului lipsea adesea, echipa a construit un model matematic bazat pe „gemeni virtuali”.

Concluzia principală arată că genele ar putea explica aproximativ 50–55% din diferențele de durată a vieții influențate de îmbătrânirea biologică. Este o estimare mult mai mare decât cele folosite până acum și arată că biologia îmbătrânirii are o componentă genetică mai puternică decât se credea.

Rezultatul este important pentru cercetarea longevității. Dacă genele explicau doar 6–10% din diferențele de longevitate, așa cum sugerau unele studii vechi, căutarea variantelor genetice asociate unei vieți mai lungi avea șanse mici să ducă la rezultate clare. O estimare de aproximativ 50% schimbă însă perspectiva. Ben Shenhar spune că există acum un motiv real pentru a căuta genele care pot contribui la prelungirea vieții. 

Totodată, Joris Deelen, genetician la Universitatea Leiden și coautor al studiului, insistă însă asupra rolului mediului. Dieta, mișcarea, fumatul, somnul, stresul, poluarea, accesul la prevenție și tratament pot schimba substanțial traiectoria unei persoane. Genele creează o predispoziție, dar felul în care această predispoziție se exprimă depinde de condițiile de viață.

Studiul vine și cu limite pe care autorii nu le ascund. Datele provin în mare parte din Scandinavia și Statele Unite, de la persoane născute între 1870 și 1935, într-o lume foarte diferită de cea de astăzi, cu mai puține tratamente, mai multe infecții și o mortalitate infantilă mai ridicată. Și separarea dintre decesele biologice și cele accidentale s-a făcut prin modelare statistică, nu prin analiza fiecărui dosar medical în parte. Rămâne de verificat cât de bine se aplică această estimare oamenilor născuți în prezent sau populațiilor mai diverse.