Un animal de companie repară zilnic câte ceva în noi

Natura e primul loc în care învățăm, fără manual, ce înseamnă viața: un copac care înfruntă iernile, o pasăre care își construiește cuibul, un câine care aleargă liber prin iarbă. Din această familiaritate cu tot ce respiră și crește se naște felul în care privim animalele de lângă noi. Un animal de companie nu este un accesoriu drăguț, ci o relație de iubire: cere timp, respect, grijă consecventă și, în schimb, aduce echilibru, rutină sănătoasă și prezență reală într-o lume apăsată de viteză. 

Gradul de civilizație al unei societăți se vede în modul în care își tratează animalele: cât de mult tolerează cruzimea, cât de serios tratează flagelul abandonului și cât reușește să transforme problema animalelor fără stăpân în responsabilitate comună. 

Un câine sau o pisică înseamnă pentru copii o lecție vie de empatie, pentru adulți - un antidot la viața trăită pe „scroll”, iar pentru vârstnici, mai puțină singurătate și un motiv concret să rămână activi. În felul în care avem grijă de natură și de necuvântătoare se vede, poate cel mai limpede, cât de serioși suntem când spunem că vrem o lume mai bună. O lume mai bună înseamnă, mai întâi de toate, să iubești, să protejezi, să fii Om. Omul din aceste pagini dedicate naturii ca suport al longevității este medicul veterinar Garofița Hofmann, într-un interviu plin de emoție, în timpul căruia câinii pe care îi îngrijește ar fi vrut să-i stea în brațe cu toții.

Sunteți medic, activist, cercetător și părintele unui adăpost pentru câini. Care sunt rădăcinile personale ale acestei alegeri?

 Dr. Garofița Hofmann ● M-am născut cu o dragoste uriașă pentru animale. Când eram copil, luam căței și pisici de pe stradă, îi spălam, îi uscam, îi hrăneam și îi duceam înapoi înainte să se întoarcă părinții de la serviciu. Motivul decisiv a fost însă altul: nu am reușit să o conving pe mama să păstrez un cățel și am fost nevoită să-l duc înapoi. Treceam zilnic să-l hrănesc. S-a îmbolnăvit, însă, și am mers cu el la trei cabinete veterinare, de unde am plecat cu trei variante de diagnostic și nu l-am putut salva. Pentru mine, copil fiind, a fost devastator. Atunci am hotărât să devin medic veterinar. 

 Cred că unii oameni se nasc cu dragostea asta pentru animale, așa cum e cazul meu și al copiilor mei, iar alții o descoperă pe parcurs. Mama, care nu îngăduia în casă nicio vietate, a ajuns să iubească animalele enorm. Ea crescuse la țară, într-o familie de macedoneni strămutată de două ori și aspru încercată de greutăți. Pentru ea, câinele trebuia obligatoriu să stea cu oile. Ei bine, mama a ajuns să iubească animalele enorm și câinele a devenit pentru ea un copil care dormea în pat.

 Ce spun datele științifice despre soliditatea ideii că un animal de companie îmbunătățește sănătatea și calitatea vieții?

 Dr. G. Hofmann ● Studiile arată, de exemplu, că prezența unui animal în familie este asociată cu un sistem imunitar mai bine „antrenat” la copii. La nivel emoțional, efectele sunt și mai clare: oameni cu blocaje afective, cu dificultăți de exprimare sau pacienți din spectrul autist reușesc adesea să se deschidă în prezența unui animal. Pe baza acestor date s-au dezvoltat programe de Terapie Asistată de Animale - intervenții complementare în care câini, pisici sau cai, special instruiți, sunt integrați în planul de tratament pentru a susține bunăstarea fizică, emoțională, cognitivă sau socială. Interesant e că nu se adresează doar pacienților vulnerabili, ci și persoanelor care trăiesc sub presiunea înaltei performanțe - sportivi de elită, copii supradotați -, unde rolul lor este să regleze stresul, emoțiile și concentrarea.

 În cazul pisicilor, torsul a fost studiat inclusiv din perspectiva frecvențelor pe care le generează: aceste vibrații au efect calmant, ajută la reglarea emoțională și, subiectiv, multe persoane simt diminuarea durerii când pisica se așază lângă o zonă afectată. Dar dincolo de mecanismele pe care le putem măsura, experiența clinică și personală este constantă: coabitarea cu un animal aduce, aproape fără excepție, câștiguri emoționale și relaționale. Personal, nu am întâlnit opusul - toți prietenii mei apropiați trăiesc cu cel puțin un câine și o pisică.

 În ce mod poate influența un animal de companie modul în care îmbătrânim? 

 Dr. G. Hofmann ● Dacă vorbim despre longevitate, nu mă gândesc doar la cifre, ci la cum arată viața după 70 de ani: cât de mult te miști, cât de conectat ești, cât de mult sens îți rămâne. Un câine, de exemplu, structurează ziua fără să întrebe dacă ai chef: trebuie plimbat dimineața și seara, hrănit etc. Asta înseamnă pași, scări, ieșit din casă - lucruri pe care, fără el, mulți nu le-ar mai face. Noi nu avem o cultură solidă a sportului zilnic, nici a mișcării „de întreținere”. Un câine devine, involuntar, antrenorul nostru: ne smulge din fața televizorului, ne scoate din letargie. 

 Apoi, intervine componenta emoțională. Relația cu animalul de companie se apropie mult de ideea de dragoste necondiționată. Oamenii iubesc aproape întotdeauna cu așteptări, cu condiții mai mult sau mai puțin vizibile. Animalul nu funcționează așa: are nevoie de hrană și grijă, dar atașamentul lui nu se reduce la asta. Există studii care arată că pierderea unui animal de companie poate fi resimțită mai intens decât anumite pierderi umane, pentru că organismul conștientizează, la nivel profund, că a pierdut o sursă de iubire necondiționată. Iar când ai în viața ta mișcare, rutină, un sens concret și o relație bazată pe acest tip de iubire, toate acestea se traduc în sănătate mai bună și, foarte probabil, în ani de viață trăiți mai plin.

 Cât de diferit „lucrează” asupra noastră câinele față de pisică? 

 Dr. G. Hofmann ● Ei funcționează diferit și tocmai asta îi face complementari. Pisica, în general, își alege casa și omul. Nu e neobișnuit să apară, să stea o perioadă și apoi să plece - fizic. Poate că plecarea asta este, uneori, încheierea unei „misiuni”. Despre pisici știm destul de multe: se așază instinctiv în locuri cu… tensiune - zone ale corpului dureroase, laptop, telefon, puncte din casă unde simți disconfort. Foarte mulți oameni au descoperit ulterior o afecțiune în zona în care pisica insista să doarmă. Tradiția populară spunea: „unde doarme câinele, așază-ți capul; unde doarme pisica, pune-ți picioarele”. S-a observat că pisicile aleg deseori zone cu încărcătură geobiologică intensă, considerate nefavorabile pentru om; simplul fapt că se așază acolo susține ideea că „procesează” altfel acele influențe. 

 Câinele, în schimb, este generator de energie pozitivă pură. Bucuria lui este explozivă, contagioasă: e suficient să intri pe ușă sau să-l strigi și reacția lui îți schimbă starea. Pisica iubește selectiv și după programul ei; câinele iubește declarativ, zgomotos, constant. Din perspectiva mea, combinația ideală într-o casă este tandemul câine-pisică. Fiecare aduce altceva și, împreună, acoperă un spectru emoțional foarte larg.

 La vârstnici, poate un animal de companie să facă diferența între declin și menținerea unei vieți active? 

 Dr. G. Hofmann ● Pentru vârstnicii singuri, da, foarte clar. În România, la pensie, mulți oameni rămân fără roluri clare, fără ritm de lucru, fără comunitate. Încep să iasă mai rar, să vorbească mai puțin, să citească mai puțin. Tristețea, melancolia și izolarea pregătesc terenul pentru depresie și, în timp, pentru declin cognitiv. 

 Un animal schimbă radical această dinamică. Te obligă, într-un sens bun, să rămâi prezent: să te trezești la timp, să ieși din casă, să interacționezi cu vecinii, cu alți posesori de câini. Am în minte cazuri concrete în care, după apariția unui animal de companie, vârstnici retrași au redevenit mult mai activi, mai vorbăreți, mai interesați de ce se întâmplă în jur. Cred că, la un moment dat, mulți își formulează chiar așa scopul: „trebuie să fiu bine, am pe cineva de îngrijit”. E un tip de ancoră existențială.

 Beneficiile sunt clare. Ce riscuri reale rămân - zoonoze, alergii, igienă? Pot contrabalansa ele câștigurile?

 Dr. G. Hofmann ●  Riscuri există, dar, în majoritate, sunt gestionabile. În cazul câinilor și pisicilor vorbim de zoonoze și paraziți, dar o vizită responsabilă la medicul veterinar - cu deparazitări, vaccinări și verificare de rutină - reduce foarte mult aceste pericole. În privința alergiilor, situația e nuanțată. Desigur, cine are reacții severe, trebuie să evalueze atent alegerea. Dar există oameni cu alergii ușoare care, motivați de dorința de a trăi cu un animal, au lucrat medical și au reușit să se adapteze. Sistemul imunitar, provocat moderat, își consolidează capacitatea de răspuns.

 În rest, ideea de viață „sub clopot de sticlă” nu este realistă și nici sănătoasă. Mâncarea nu e sterilă, aerul nu e steril, obiectele de care ne folosim nu sunt sterile. Știm din studii că excesul de sterilitate în copilărie crește riscul de alergii. Un mediu normal, cu o expunere rezonabilă și cu un animal în casă, este, paradoxal, mai protector decât unul obsesiv de „dezinfectat”.

 Cum arată, prin ochii dvs., diferența dintre România și în Occident în privința relației om-animal? 

 Dr. G. Hofmann ● Dacă ne uităm la cum sunt tratați copiii, vârstnicii și animalele, nu prindem podiumul de premiere. În privința animalelor, decalajul față de Occident e clar. În Germania, de exemplu, poți intra cu câinele aproape oriunde în afară de magazinele alimentare. În cafenele, baruri, restaurant, bolul cu apă pentru câine nu e moft, e normalitate. Acolo, legislația și practica socială protejează ferm animalele. Mi se pare foarte interesantă o regulă de la care nu se acceptă abatere: nu poți adopta o singură pisică; e obligatoriu să iei două, pentru ca ele să se poată „oglindi” una în cealaltă și să se dezvolte armonios.

 La noi, încă există abandon, lipsă de responsabilitate și educație precară în această zonă. Dar văd și o generație tânără, cu o altă sensibilitate: mai empatică, mai informată, mai dispusă să adopte, să facă voluntariat, să doneze. Nu e totul pierdut. Cred sincer că schimbarea reală va veni prin ei.

 Abandonul - cât e lipsă de educație și cât e pur și simplu lipsă de resurse?

 Dr. G. Hofmann ● Ambele. Am întâlnit oameni care, cu lacrimi în ochi, și-au adus animalul la adăpostul nostru pentru că nu-l mai puteau hrăni sau trata. Nu aveau bani pentru vaccinuri, sterilizare, hrană. Nu poți condamna un om care abia își duce traiul și renunță cu durere la animalul lui; astfel de oameni trebuie ajutați, nu judecați.

 Există, însă, și categoria celor care abandonează din comoditate sau capriciu: dacă animalul „nu mai e ce trebuie”, îl lasă pe stradă și, uneori, culmea, iau altul. Aici vorbim clar de lipsă de educație și de responsabilitate. Societatea matură este aceea care, pe de o parte, creează mecanisme de sprijin pentru cei cu resurse limitate și, pe de altă parte, sancționează ferm abandonul și cruzimea.

 Ce vă face să continuați, în ciuda dificultăților enorme, munca benevolă cu animalele abandonate? 

 Dr. G. Hofmann ● Motorul meu sunt finalurile fericite. Poveștile câinilor de pe stradă sunt, în general, dure: animale bătute, accidentate, maltratate. În peste 15 ani de activitate am văzut lucruri traumatizante, pe care nu poți să le uiți niciodată. Dar am văzut și câini care, după luni de tratament și îngrijire, dorm acum liniștiți pe o canapea, într-o casă în care sunt iubiți. Acolo se reîncarcă toate bateriile.

 Am deschis prima clinică veterinară cu servicii complet gratuite pentru animalele străzii din România și a trebuit să o închidem din lipsă de fonduri și de voluntari. Eforturile sunt mari, viața personală se comprimă, iar sprijinul real - financiar și uman - este, încă, modest la noi. Și totuși, de fiecare dată când primesc o fotografie cu un fost „maidanez” dormind în brațele unui copil fericit sau alergând pe o plajă undeva în Europa, îmi spun că merită. Bucuria de a ști că un câine hăituit ani de zile are un cămin adevărat și bucură oameni este izvor inepuizabil de motivație. Și, da, sursă de longevitate... E încă un sens hărăzit vieții mele.

Interviu realizat de Monalisa Popa