În urmă cu cincisprezece mii de ani, speranța de viață la naștere pentru populația globală era, probabil, undeva între 20 și 30 de ani. Astăzi, speranța de viață globală la naștere depășește 73 de ani. Cum s-a ajuns aici și care au fost reperele majore de-a lungul drumului stâncos al longevității umane? Și, poate cel mai important, unde ne va conduce acest drum în viitor?
În Epoca de Piatră, pe vremea când strămoșii noștri, oameni ai cavernelor, erau nevoiți să lupte cu sălbăticiunile pentru a supraviețui, un individ obișnuit se putea considera norocos dacă depășea vârsta adolescenței. Astăzi, am putea fi tentați să credem că progresul adus de cei peste trei milioane de ani care ne despart de preistorie a făcut ca speranța de viață a omului să crească treptat, cu pași regulați.
În realitate, istoria longevității umane este mult mai nuanțată. Speranța de viață umană nu a crescut treptat, ci în salturi și abia după apariția medicinei moderne a făcut un salt cu adevărat major. Acestea fiind spuse, nu se poate nega că s-a parcurs un drum lung.
În urmă cu cincisprezece mii de ani, speranța de viață la naștere pentru populația globală era, probabil, undeva între 20 și 30 de ani. Astăzi, speranța de viață globală la naștere depășește 73 de ani. De pildă, în Statele Unite este de 79,11 ani, în Japonia, de 84,95 ani și în România, de 76,5 ani. Cum s-a ajuns aici și care au fost reperele majore de-a lungul drumului stâncos al longevității umane? Și, poate cel mai important, unde ne va conduce acest drum în viitor?
Durata de viață vs. speranța de viață
Înainte de a aprofunda subiectul longevității, este important să facem o distincție clară între durata de viață și speranța de viață, cele două concepte fiind deseori confundate. În timp ce durata de viață este perioada de timp pe care o trăiește, speranța de viață este durata medie de timp pe care o persoană se poate aștepta să o trăiască.
La prima vedere, diferența dintre durata de viață și speranța de viață poate părea subtilă, dar așa cum a explicat istoricul Walter Scheidel, de la Universitatea Stanford, într-un interviu acordat BBC, „există o distincție de bază între speranța de viață și durata de viață. Durata de viață a oamenilor – spre deosebire de speranța de viață, care este un construct statistic – nu s-a schimbat prea mult.“
Cercetările publicate în revista Biogerontology arată că durata noastră maximă de viață, în condiții ideale, este de aproximativ 125 de ani. Este o limită superioară care nu diferă mult față de cea din Epoca de piatră. Sigur că, din perspectivă statistică, este mult mai util să ținem cont de speranța de viață (media), în loc de durata de viață (un maximum) atunci când încercăm să aflăm cum s-a modificat longevitatea umană de-a lungul timpului. În ceea ce privește speranța de viață, nu sunt luați în calcul doar indivizii care au ajuns la bătrânețe, ci o întreagă populație care include oameni decedați de tineri, împreună cu cei care au murit în urma accidentelor, infecțiilor, pandemiilor sau războaielor.
Bunicii, prima mare piatră de hotar în longevitatea umană
Kate Wong, editor principal al Scientific American, a scris odată: „În cea mai mare parte a evoluției umane, cei mai mulți dintre strămoșii noștri au trăit periculos și au murit tineri“.
Apoi, acum 30.000 de ani, a avut loc o schimbare majoră. Oameni dintr-o varietate rară au început să apară tot mai des, până ce au devenit o obișnuință în familiile Epocii de Piatră. Varietatea rară transformată cu timpul într-o prezență firească o formau nimeni alții decât bunicul și bunica.
În articolul său „Evoluția bunicilor”, paleoantropologul Rachel Caspari explică faptul că, în urmă cu doar 30.000 de ani, oamenii au început să trăiască în mod constant suficient de mult (peste 30 de ani) pentru a permite unui număr de trei generații să viețuiască simultan. Acest aflux de bunici a facilitat, probabil, transmiterea cunoștințelor și a practicilor culturale din generație în generație.
Speranța de viață în Roma antică
După ce speranța de viață umană a atins 30 de ani în urmă cu aproximativ 30.000 de ani, ar fi putut părea normal ca ea să crească apoi din ce în ce mai mult. Studii concrete contrazic însă această ipoteză. În lucrarea sa „Demografia și societatea romană“, profesorul de istorie antică Tim Parkin, de la Universitatea din Melbourne, folosind epigrafe pentru pietre funerare antice în vederea estimării speranței de viață a cetățeanului roman de rând, a obținut ca rezultat cifra de 25 de ani. Acest lucru înseamnă că speranța de viață – cel puțin în Roma Antică – era cu cinci ani mai mică decât speranța de viață globală cu zeci de mii de ani înainte.
Pentru a înțelege această sincopă, pentru început, este important să ne amintim că viața într-un oraș antic putea fi cel puțin la fel de „periculoasă și scurtă” ca și viața în sălbăticie. Mai mulți oameni, la care se adăuga prezența animalelor, însemna o situație generatoare de mai multă mizerie și mai multe boli. Este de asemenea important să luăm în considerare faptul că, până acum, am vorbit despre speranța de viață doar în ceea ce privește speranța de viață la naștere, ceea ce înseamnă că mortalitatea infantilă și decesele din copilărie – considerabil mai mari atunci – au un efect uriaș asupra cifrei finale.
O modalitate mai bună de a măsura speranța de viață, susțin unii cercetători, este de a înlătura decesele din acei primi ani și de a se concentra doar asupra persoanelor care au ajuns la vârsta adultă. În cazul Romei Antice, Parkin a constatat că, pentru persoanele care au ajuns la vârsta de 25 de ani, speranța de viață a crescut vertiginos la 53 de ani.
Speranța de viață în Anglia medievală
Tendința de a avea o speranță de viață scăzută la naștere și o speranță de viață semnificativ mai mare la vârsta adultă a continuat până în Evul Mediu. Conform unui reportaj BBC, în Anglia medievală, speranța de viață la naștere pentru bărbații născuți între 1276 și 1300 a fost puțin peste 31 de ani. Dar pentru cei care au împlinit vârsta de 20 de ani, aceasta a sărit la 45 de ani, iar pentru cei ajunși la 30 de ani, speranța de viață atingea 50 de ani.
Datele prezentate în studiul statisticianului H.O. Lancaster intitulat „Speranțele de viață“ oferă o privire mai aprofundată asupra speranței de viață a bărbaților englezi în Evul Mediu. Mai exact, Lancaster a analizat speranța de viață a aristocraților care au atins 21 de ani între anii 1200 și 1745. Iată o cronologie care prezintă ceea ce a descoperit cu privire la speranța de viață: 43 de ani în secolul al XIII-lea, 24 de ani în teribilul secol XIV, 48 de ani în secolul al XV-lea, 50 de ani în prima jumătate a secolului al XVI-lea și 47 de ani în cea de a doua jumătate, 43 de ani între 1600 și 1650, 41 de ani între 1650 și 1700 și 43 de ani între 1700 și 1745.
Nota discordantă pe care o face secolul al XIV-lea cu speranța de viață diminuată la 24 de ani este cauzată de așa-numita Moarte Neagră – ciuma bubonică, una dintre cele mai mari pandemii din istorie. După cum se poate vedea în cronologia de mai sus, Moartea Neagră a avut un efect masiv asupra speranței de viață la vârsta adultă, dar temporar.
Se cuvine însă și o precizare. Setul de date care a generat studiul lui Lancaster provine de la membrii aristocrației, nu de la țăranii cu statut de șerbi din mediul rural englezesc. Acest lucru înseamnă că cei luați în calcul pentru studiu au beneficiat de alimentație, igienă și condiții de trai mult mai bune, toate acestea însemnând un avantaj enorm.
Iluminismul și „tranziția la sănătate“
Deși analiza speranței de viață la vârsta adultă poate fi utilă pentru anumite comparații de ordin statistic, în cele din urmă ignoră realitatea lumii în care trăim. Și este o lume în care, timp de mii de ani, rata mortalității infantile a fost uluitoare. În anul 1800, 43% dintre nou-născuții la nivel global au murit în primii cinci ani de viață, potrivit datelor Gapminder.
Acest lucru explică de ce, în 1820, conform unui studiu al istoricului James C. Riley, speranța de viață globală la naștere era încă de numai 29 de ani. Este însă incontestabil că, începând cu anii 1800, atitudinea față de știință și sănătate a început să se schimbe, iar umanitatea a intrat în ceea ce Riley numește o „tranziție la sănătate“.
Înainte de tranziția la sănătate, una dintre cele mai importante cauze care au stat la baza mortalității infantile și a morții premature în general au fost infecțiile. Această situație dramatică a fost menținută timp îndelungat inclusiv de „profesioniştii din domeniu“ ai vremurilor în care sterilizarea instrumentarului medical sau spălarea mâinilor înainte de efectuarea unei intervenții chirurgicale erau practici neobișnuite. Abia în preajma secolului XX s-a format un consens în jurul teoriei germinative a bolilor.
Mai mult decât atât, oamenii trăiau în condiții în general sordide. Înainte de apariția sistemelor de instalații sanitare și canalizare, eliminarea deșeurilor umane era o problemă majoră care, în majoritatea cazurilor, nu a fost tratată corespunzător. Apa contaminată a produs focare de febră tifoidă și holeră, ucigând milioane de oameni de pe tot globul.
Alături de progresele din medicină, cum ar fi descoperirea penicilinei de către Alexander Fleming în 1928, îmbunătățirile aduse salubrității au condus la primul salt uriaș pe care speranța de viață umană l-a făcut în ultimii 30.000 de ani. Speranța de viață globală la naștere, ajunsă în 1913 la 34 de ani, a sărit în 1950 la 48 de ani. În 1973, speranța de viață globală la naștere a ajuns la 60 de ani, aproape trei decenii mai târziu, în 2001, a crescut la 66,6 ani, pentru ca, peste alte două decenii, în 2023, să crească la 73,16 ani.
Privind la scara istoriei, este uimitor faptul că speranța de viață a putut crește atât de mult într-un timp atât de scurt, după ce vreme de mii și mii de ani a rămas staționară. Este o schimbare care a avut loc atât de repede, încât societatea se luptă încă să țină pasul cu toate consecințele derivate din această spectaculoasă creștere.
Longevitatea umană: ce urmează?
Astăzi, la nivel global, omul obișnuit se bucură de o speranță de viață la naștere de 73,16 de ani, cu 87,01 ani pentru Monaco, 85,83 ani – Hong Kong, 84,95 – Japonia, 84,38 ani – Elveția sau 84,20 ani – Italia. Această creștere extraordinară, însă, nu a survenit fără provocări.
În multe țări, vârstnicii constituie părți din ce în ce mai mari din populație, iar acordarea de îngrijire tuturor celor care au nevoie devine tot mai dificilă. În 1900, doar 4,1% din populația SUA avea 65 de ani sau peste, iar până în 2015, această cifră crescuse la 14,9%. În timp ce bolile transmisibile au avut un efect în scădere asupra mortalității de-a lungul anilor, bolile netransmisibile, cum ar fi accidentul vascular cerebral sau bolile de inimă, sunt acum printre principalele cauze de deces la nivel mondial. Așadar, în viitor, pentru creșterea speranței de viață a oamenilor, rezolvarea problemelor precum bolile de inimă și cancerul va fi esențială.
Un studiu din 2018 publicat în TheLancet arată că, de acum până în 2040, speranța de viață umană va continua să crească. Potrivit studiului, americanii se pot aștepta la o speranță medie de viață de 79,8 ani în 2040. Marii câștigători vor fi însă spaniolii, cu o speranță medie de viață estimată a crește de la 82,8 ani, la 85,8 ani în 2040.
Deci, care va fi, în acest caz, impactul asupra societății, în general? Vor exista din ce în ce mai mulți oameni în întreaga lume care trăiesc până la adânci bătrâneți. Institutul Național pentru Îmbătrânirie din SUA estimează că, la nivel global, populația de 85 de ani și peste va crește cu 351% până în 2050.
În cele din urmă, asta înseamnă că ne așteaptă o altă schimbare majoră în longevitatea umană – trecerea de la o epocă în care a-ți cunoaște bunicii era o premieră, la o eră în care viața alături de străbunici devine noua normă.
