INTERVIU-MĂRTURIE cu actorul Viorel Păunescu: Să trăim din plin, dar nu oricum!

26_09_02_190724

Viorel Păunescu nu vorbește despre viață ca despre o sumă de roluri, ci ca despre o succesiune de întâlniri care te schimbă fără să-ți ceară voie. Actor complet - în sensul deplin al cuvântului - de teatru și film, voce pentru personaje care au însoțit copilăria multor spectatori, muzician, producător, om al scenei și al culiselor, el a traversat decenii și lumi diferite fără să-și piardă curiozitatea și firescul. A rămas, înainte de toate, atent la oameni și la puterea pe care o poate avea o simplă prezență. 

Poate că această disponibilitate de a primi viața cu brațele deschise vine dintr-o moștenire a curajului, trăit nu ca o vorbă mare, ci ca o realitate a faptelor. Tatăl său, Gheorghe Păunescu, a fost un pilot de vânătoare a cărui biografie s-a împletit cu istoria dramatică a continentului: a luptat în campaniile pentru eliberarea Budapestei și a Vienei, fiind decorat de Regele Mihai cu Ordinul Virtutea Aeronautică, o distincție care sublinia nu doar stăpânirea zborului, ci și o disciplină interioară pe care fiul a preluat-o, poate, fără să știe. La fel de fascinantă este și povestea mamei, Tamara Păunescu, cercetătoare și inventatoare a cărei viziune a depășit limitele epocii: ei îi datorăm dezvoltarea și oficializarea apifitoterapiei ca disciplină medicală și științifică recunoscută în România. Din familia maternă a făcut parte și generalul Grigore Baștan, fratele Tamarei, și el inventator, dar mai ales o legendă a parașutismului militar, primul român care a executat un salt de la zece mii de metri, stabilind un record naţional de înălţime valabil 40 de ani. Aceeași familie a cunoscut însă și drama deportării în Siberia, o cicatrice a istoriei pe care Viorel Păunescu o poartă cu discreție, fără solemnitate și fără să o simplifice. 

La IATC, în ultima promoție de actori formată înainte de 1989, l-a avut profesor și mentor pe Dem Rădulescu - „Bibanul“, cum îi spun cei care l-au iubit. Îl readuce adesea în conversații, printr-o replică, o întâmplare sau o observație care continuă să lucreze în el. Încă din studenție a intrat în lumea filmului, jucând alături de actori precum Marin Moraru, Florin Piersic, Jean Constantin, Stela Popescu și Alexandru Arșinel, în comedia muzicală În fiecare zi mi-e dor de tine. De la absolvire și până astăzi, teatrul a rămas axul vieții sale profesionale, în jurul căruia s-au așezat, firesc, și alte experiențe. 

Teatrul rămâne iubirea lui profesională, dar felul în care îl practică nu se oprește la spectacolul de pe scenă. Lucrând cu liceeni, construind împreună cu ei spectacole care au fost adesea premiate, Viorel Păunescu transmite mai departe ceva ce nu încape într-un CV: încrederea că emoția poate fi învățată și că disciplina nu omoară libertatea.

În spatele actorului versatil se află un om care nu pare să fi confundat niciodată profunzimea cu gravitatea. Viorel Păunescu știe că viața poate fi grea și a înțeles că nu trebuie îngreunată și mai mult prin vanitate, teamă sau explicații inutile. A învățat să primească ceea ce vine, să se bucure de ce are, să nu refuze experiențele doar pentru că nu se potrivesc unei preconcepții și să păstreze, în mijlocul tuturor schimbărilor, o curiozitate tânără. „Să trăim din plin, dar nu oricum!“ nu este, în cazul lui, un îndemn oarecare. Este un mod de a fi. O moștenire a unei familii care a cunoscut ororile războiului, tragedia exilului, dar și libertatea zborului sau recunoașterea performanței. Este modul unui actor de a rămâne viu fără să facă spectacol din propria vitalitate; de a merge mai departe fără să uite de unde vine; de a lua viața în serios tocmai prin a refuza să o complice. Este omul și actorul Viorel Păunescu...

Ai crescut între pasiunea mamei pentru forța vindecătoare a naturii și pasiunea tatălui pentru zbor. Ce ai învățat de la ei despre legătura dintre echilibru și pofta de viață?

 V. Păunescu ● Zborul este o cercetare a înălțimilor, cercetarea este zborul gândurilor. Amândouă te fac să-ți dorești să trăiești cât mai mult în extaz. Așa este și teatrul. 

 Familia mamei a trecut prin deportarea în Siberia. Cum se moștenesc asemenea răni și ce poate transforma suferința într-o formă de reziliență, nu de teamă?

 V. Păunescu ● Am auzit multe istorisiri despre acea perioadă de la rudele mele de peste Prut. Eram fascinat de puterea lor de a supraviețui. Vă imaginați? Au fost luați cu trenul iar la coborâre, undeva în pustietate, li s-a dat o lopată și un topor. Cum zice românul: nevoia te învață. Cu această „logistică“ a trebuit să reziste în Siberia. Când s-au întors acasă, copiii au găsit în acea sinistră experiență motivația necesară pentru a se autodepăși. Au reușit. Au învățat, au urcat pe scara socială, s-au împlinit. Ei, bine, istoria lor m-a ajutat să-mi formulez un principiu de viață: să trăiesc din plin, dar nu oricum. Asta a fost, poate, lecția cea mai importantă pe care mi-au dat-o. A fost motivația de care aveam nevoie să mă pun pe șină.

 Unchiul tău, generalul Grigore Baștan, legenda parașutismului militar, a înfruntat limite greu de imaginat. Tu unde ai găsit curajul de a face propriile „salturi în gol“? 

 V. Păunescu ● Viața e imprevizibilă. Nimeni nu știe când i se termină firul. Când eram copil, mă imaginam Ștefan cel Mare și, cu o sabie făcută de tata, am omorât vreo 25 de „ieniceri“, adică puii de găină din curte. Mi se părea că sunt curajos nevoie mare, că am luptat pentru țară. Eram, în mintea mea, un erou. Mama nu a fost de aceeași părere, dar nu insist asupra acestui aspect. Cu timpul, am sesizat că a te manifesta cu curaj nu echivalează cu absența fricii. N-aș spune că m-am aruncat în gol, precum unchiul meu, de la 10.000 de metri, dar am credința că, atunci când a fost necesar, mi-am spus «prezent» în viață. O să mă întrebi dacă am vreun regret. Cu duiumul. Dar și satisfacții. Balanța e echilibrată. 

 Îl evoci adesea pe Dem Rădulescu, profesorul care pare să te însoțească mereu. Continuă mentorii noștri să trăiască prin noi? Ce lecție de-ale lui ți s-a păstrat vie în suflet?

 V. Păunescu ● Bibanul avea o replică, o poveste, o întrebare pentru fiecare situație sau experiență. Dem Rădulescu, boxerul devenit actorul idolatrizat de români, nu era generos în sens material, dar în ce privește împărtășirea experiențelor sale era generos. Probabil că de asta îl citez atât de des. În facultate, beneficiam de toate astea au lunea, când aveam cursul de actorie de dimineața până seara. Vă dau câteva exemple. Dem Rădulescu ne-a întrebat de ce suferă Elena Andreevna din „Unchiul Vania“, de Cehov? A răspuns tot el, imediat: „Suferă pentru că nu are serviciu, altfel nu ar mai fi avut timp să se gândească la prostii“. Sau de ce își numește Cehov aproape toate piesele comedii. Răspunsul a fost: „Pentru că personajele, în suferința lor, sunt caraghioase“. Alt exemplu: care este conflictul dintre Romeo și Julieta? Răspunsul: „Fiecare vrea să-i demonstreze celuilalt că el iubește mai mult“. Ieșind din rutina interpretării textelor clasice, Dem Rădulescu ne deschidea noi perspective de a analiza personajele pe care trebuia să le pregătim. El nu era un pedagog în sensul tradițional al cuvântului, nu făcea teorie cu noi - așa cum făceau Iani Cojar și Sanda Manu. Dem Rădulescu, pentru a ne face să înțelegem un personaj sau o situație, interpreta și pe Julieta, și pe Romeo, și pe Veta, și pe Elena Andreevna. Dar de fiecare dată ne și avertiza: „Nu faceți ca mine, ca să nu vă zică lumea bibănei!“

 Faci parte din ultima promoție de actori formată înainte de ’89. Ce te-a ajutat să nu-ți pierzi identitatea și echilibrul în perioade de schimbări radicale?

 V. Păunescu ● Am fost repartizat la Teatrul din Giurgiu, creat cu actorii Teatrului Ion Vasilescu, care fusese desființat. Echipa de acolo a fost transferată, volens-nolens, la Giurgiu. După 1990, foștii actori ai defunctului teatru bucureștean au făcut un memoriu către ministrul Culturii, prin care cereau să revină la București. Ministrul a dat atunci ordinul de înființare al Teatrului Urmuz, devenit ulterior Metropolis. Teatrul exista, la început, doar pe hârtie; sediul avea să apară mai târziu. Aproape un an ne-am primit salariile în Parcul Grădina Icoanei. Întrucât nu aveam un sediu, în ziua de salariu ne strângeam la o anume oră în Grădina Icoanei și așteptam să vină omul cu plicurile. A fost o perioadă grea pentru că, ani buni, teatrul nu a mai contat pentru nimeni. Era aproape invizibil. Strada era mult mai importantă. Eram liberi, dar triști. Am jucat tot ce mi s-a dat, roluri mai mult sau mai puțin importante (Regele moare de Eugen Ionesco, Levantul după Mircea Cărtărescu, Ceasornicăria Taus de Gelu Naum…). În toată perioada aia nebună a existat și tentația de a renunța la teatru. Ba chiar în 2002 am plecat în SUA, la fratele meu, cu gândul să rămân definitiv acolo. N-am putut să stau mai mult de trei luni. Primul drum făcut a doua zi după revenirea în țară a fost la Piața Obor. M-am întâlnit cu colegul meu Alexandru Bindea, am mâncat mici și am băut o bere. Ce Chicago, ce Hawaii, Las Vegas? Oborul prăfuit a fost, dacă vrei, simbolul dorului meu de România. După ce, în 2024, mi-am dat demisia de la Teatrul Metropolis, am devenit actor al Teatrului Stela Popescu, cu care colaboram de ceva vreme. Revenind la întrebare, aș spune că ceea ce m-a ajutat să nu o iau razna au fost umorul, hazul de necaz. La astea se adaugă, firește, dragostea pentru meserie. 

 Ai cunoscut nesiguranța, riscul și reinventarea profesională, încercând să împaci teatrul cu antreprenoriatul. Cum te vindeci după perioadele trăite la intensitate maximă?

 V. Păunescu ● A fost o perioadă de învățare a altceva decât ceea ce pretindeam că știu să fac. Eram doar un actor. Am fost, de pildă, director de locație pentru trei filme făcute în coproducție cu ungurii. Dar au fost și încercări care mi-au pus scena sub picioare într-un alt fel. Am cântat în Pontice, un grup de muzică medievală. Fac dublaj de zece ani, joc în filme și seriale. Am făcut reclame audio și video. Toate astea la un loc mi-au completat personalitatea, mi-au îmbogățit viața. Diversele experiențe au făcut, zic eu, să devin un actor mai profund, mai atent la nuanțe. 

 Actorul trăiește prin personajele sale - destine numeroase, trăiri puternice. Apropierea permanentă de emoții intense presupune un mare consum interior? Cum te reîncarci?

 V. Păunescu ● În spectacolul „Cerere în căsătorie“ îl joc pe Grigori Stepanovici Smirnov. Fac tandem cu Manuela Hărăbor, care o interpretează pe Elena Ivanovna Popova. Ei bine, la acest spectacol emoțiile mele sunt mai intense decât de obicei pentru că rolul e presărat cu multe monologuri și multe schimbări de stare. După un astfel de spectacol, care mă stoarce, îmi tratez epuizarea cu somn, muzică, grădinărit și întâlniri cu prietenii. Nu vreau să mă gândesc cum ar fi fost dacă aș fi ars pe scenă ca Daniel Day Lewis. La el, granița dintre realitate și scenă este invizibilă.

 Ai devenit mentor la rândul tău. Lucrul cu liceenii îți oferă o formă aparte de continuitate? Este legătura dintre generații o formă de longevitate spirituală?

 V. Păunescu ● Este o bucurie imensă să lucrez cu tinerii pentru că îmi dă posibilitatea să transmit ceea ce am acumulat în timp. Pe de altă parte, mă încarc cu emoția inocenței lor. În 2017-2018, coordonam trupa de teatru a Liceului Madgearu, cu care am făcut două spectacole: „Lizzie“, după Sartre și „Soldatul Bromitt“, o adaptare după Andre Maurois. Mi-a plăcut să lucrez cu ei. Aveau idei, erau dezinvolți pe scenă și aveau un entuziasm molipsitor. Atunci a câștigat inima juriului un elev, Ștefan Voicu, devenit azi actor. De fapt, toți băieții din acea trupă au urmat Institutul de Teatru. E o satisfacție pe termen lung, nu? Relaționarea cu ei a fost cea mai interesantă parte. Mi-am dat seama că foloseam aceleași metode ca profesorul meu.

 Ce crezi că ne păstrează cu adevărat vii: iubirea, credința, curiozitatea, umorul, sentimentul că suntem folositori? Care este secretul unei vieți lungi, trăite cu sens?

 V. Păunescu ● Toate la un loc și fiecare în parte. Așa cum îți spuneam, viața este câtă este. Important este să ai multă viață în anii pe care-i trăiești. Sigur, apar regrete, dar și bucurii. Sunt lecții din care învățăm - sau nu - câte ceva.  Adrian Pintea, un mare actor plecat prea devreme dintre noi, spunea „Trăiți, băi, că de murit nu-i nicio scofală“. Sunt de acord cu el. Poate că aș adăuga îndemnul ca fiecare să se bucure de lucrurile pe care, în aroganța noastră, le considerăm mici: un răsărit, un apus, o floare, un peisaj, un zâmbet. Dacă am fi mai atenți la ce se întâmplă în jur, am constata că viața ar fi, poate, ceva mai simplă dacă nu ne-am încăpățâna să ne-o complicăm singuri. 

 

Articole similare

Părul reflectă starea generală a organismului

13 feb 2026
Într-o epocă în care frumusețea este adesea tratată superficial, părul rămâne unul dintre cele mai oneste barometre ale sănătății interne. De la stres și dezechilibre hormonale, până la...

Secretele longevității unui neurochirurg genial

10 iun 2024
Academicianul Leon Dănăilă este o legendă vie a medicinei, uriașa sa statură profesională fiind clădită pe o lungă serie de realizări impresionante. Celebrul neurochirurg român inclus...