Suferința nu vine să ne distrugă, ci să ne trezească

Puțini medici reușesc să unească, la cel mai înalt nivel, rigoarea Terapiei Intensive cu răspunsurile la întrebările profunde despre sens, suferință și speranță. Dr. Radu Țincu, profesor la Universitatea de Medicină și Farmacie „Carol Davila”, medic primar Anestezie-Terapie Intensivă, toxicolog și cadru didactic asociat al Facultății de Teologie Ortodoxă „Justinian Patriarhul” din București, trăiește în fiecare zi acolo unde cifrele reci ale monitoarelor se întâlnesc cu rugăciunea rostită în șoaptă, în fața fricii de necunoscut, iar deciziile clinice se așază, inevitabil, lângă conștiință și credință.

Interviul acordat de prof. univ. dr. Radu Țincu deschide o zonă rar explorată: locul în care medicul nu este doar specialistul care stăpânește protocoale și tehnologii, ci și martor al lacrimilor, al fricii, al recunoștinței și al micilor miracole care nu încap în statistici. Dincolo de titluri și funcții, se conturează portretul unui om care își asumă, lucid și profund, dublul rol de clinician și de însoțitor spiritual al celor aflați la limită - și care vorbește, cu o sinceritate tăioasă și emoționantă, despre ce înseamnă să fii prezent acolo unde viața atârnă de un fir și sufletul caută un sprijin.

LONGEVITATE, MATURITATE INTERIOARĂ ȘI SENS

 Din perspectiva dvs. de medic obișnuit să se confrunte zilnic cu fragilitatea vieții, cum apare „longevitatea sănătoasă”? Include ea și o maturizare a vieții emoționale și spirituale?

 Prof. univ. dr. Radu Țincu ● Dacă rămânem doar la ani, nu la felul în care trăim acești ani, am ratat esențialul. Pentru mine, longevitatea sănătoasă înseamnă, desigur, un corp care funcționează cât mai bine - fără dependență, fără suferință inutilă, cu autonomie. Dar, dincolo de asta, înseamnă și o creștere în înțelepciune, în calitatea relațiilor, în profunzimea vieții lăuntrice.

Nu cred într-o bătrânețe „reușită” la un om care acumulează doar ani, averi sau titluri, dar rămâne prizonier al fricii, al conflictelor nerezolvate, al lipsei de iertare. Dacă organismul îmbătrânește, iar sufletul rămâne blocat în imaturitate emoțională, vorbim despre o prelungire a timpului, nu despre o împlinire a vieții.

Pe de altă parte, am văzut oameni cu boli serioase, cu limitări reale, dar cu o pace interioară și o claritate spirituală care schimbă totul - atât pentru ei, cât și pentru cei din jur. Longevitatea autentică leagă aceste două planuri: ai grijă de corp, dar nu uiți nicio clipă că nu ești doar corp. Fără o maturizare emoțională și spirituală, anii în plus se pot transforma, uneori, doar într-o prelungire a suferinței.

LOCUL ÎN CARE ÎNTREBĂRILE NU MAI POT FI AMÂNATE

 Cum schimbă contactul repetat cu limitele dintre viață și moarte, în sala de operație și în terapie intensivă, raportarea unui om la Dumnezeu și la propria finitudine?

 Prof. R. Țincu ● Limita dintre viață și moarte se vede cel mai clar în terapie intensivă. Acolo, frica de moarte nu mai e o idee abstractă, ci o realitate trăită cu toată ființa. Și această confruntare directă rescrie foarte rapid biografia interioară a omului.

Pentru pacient, lupta pentru viață devine aproape întotdeauna o perioadă de introspecție brutală: „De ce eu?”, „Ce am făcut cu viața mea?”, „Ce rămâne în urmă?”. Suferința apasă, dar, paradoxal, deschide și o fereastră spre sens. Durerea nu mai este doar simptom medical, ci motor al unei căutări: „Ce înseamnă asta pentru mine?”.

Pentru medic, experiența nu este mai puțin intensă. Suntem martori ai acestei lupte și, inevitabil, ne întrebăm și noi: ce se află dincolo de ceea ce putem face cu mâinile și cu știința noastră? De multe ori, în momentele în care medicina pare să nu mai aibă soluții, apare o soluție neașteptată. Eu numesc acest lucru, cu toată responsabilitatea, intervenție a lui Dumnezeu.

În terapie intensivă, Dumnezeu este invocat de pacient, de familie și, nu rar, de medic. Nu ca o „ultimă speranță magică”, ci ca prezență care dă sens, mângâiere și curaj. Când credința intră în această luptă, frica de moarte nu dispare, dar se transformă: moartea nu mai este doar sfârșit, ci trecere. Iar suferința, în loc să fie doar absurdă, devine, uneori, începutul unei renașteri.

EMOȚII LA MARGINEA VIEȚII: DE LA REVOLTĂ LA IERTARE

 Există un „cod emoțional” al celor aflați pe patul de spital, în situații critice? Ce sentimente se manifestă cel mai des: frică, regret, speranță, credință, împăcare?

 Prof. R. Țincu ● De multe ori, primul răspuns este revolta: „De ce eu?”. Este o întrebare firească și, în același timp, punctul de plecare al unei introspecții profunde. De aici începe coborârea în propria biografie: ce am făcut cu viața mea, ce am rănit, ce am neglijat, ce am amânat?

Apoi apare teama - în special frica de moarte, de necunoscut. Aici, credința joacă un rol decisiv. Dacă moartea este percepută doar ca dispariție, frica poate deveni copleșitoare. Dacă este înțeleasă ca trecere spre Dumnezeu, frica nu dispare complet, dar se poate transforma în speranță.

Există și sentimentul de nedreptate, de „nu meritam asta”. Suferința fără sens duce aproape invariabil la revoltă. Când însă, prin dialog spiritual, prin prezența unui preot sau a unui medic care îndrăznește să atingă și sufletul, omul începe să vadă un sens - fie el și fragil - revolta se poate transforma în pocăință, iertare, reconciliere.

Am văzut pacienți care, încă de pe patul de terapie intensivă, cer să vorbească cu cineva cu care nu au mai vorbit de ani, cer iertare, sting conflicte vechi. Sufletul știe că nu poate intra în moarte cu bagajele nerezolvate ale urii, mândriei și invidiei. În acest sens, terapia intensivă devine, uneori, un loc al marii curățiri interioare.

MEDICINĂ ȘI CREDINȚĂ: DOUĂ VOCI PENTRU ACELAȘI OM

 Ați văzut diferențe concrete între pacienții credincioși și cei declarativ necredincioși în felul în care traversează suferința, durerea, frica? Cum arată „reziliența spirituală” din interior?

 Prof. R. Țincu ● Medicina nu este în opoziție cu credința. Omul nu vine la spital doar cu trupul, ci cu tot ce înseamnă el: trup și suflet. Chiar dacă noi „reparăm” componenta materială, nu putem scoate sufletul din sala de consultație sau din terapie intensivă.

Multe boli sunt conectate cu tulburări emoționale și spirituale. Alteori, boala, chiar pur biologică la început, produce ea însăși un cutremur interior. De aceea, medicul este nevoit - chiar dacă nu recunoaște mereu - să trateze și trupul, și sufletul. Aici apare cuvântul cheie: empatie. Din punctul meu de vedere, empatia este puntea științifică prin care medicina recunoaște prezența spiritualului.

Pacienții credincioși par să aibă, adesea, o ancoră suplimentară. Nu în sensul că suferă mai puțin fizic, ci în sensul că suferința lor nu este complet absurdă. Rugăciunea, nădejdea, credința că viața are un sens chiar și atunci când doare le dau o altă rezistență lăuntrică. Nu invincibilitate, ci suport.

În absența acestei ancore, suferința riscă să devină doar traumatizantă. De aceea, cred că o vindecare autentică nu înseamnă doar dispariția simptomelor, ci și o refacere a legăturii omului cu el însuși, cu ceilalți și, pentru cei care cred, cu Dumnezeu.

RENAȘTEREA DE LA TERAPIE INTENSIVĂ

 Mulți pacienți spun, după ieșirea din terapie intensivă, „m-am născut a doua oară la reanimare”. Ce înseamnă, pentru dumneavoastră, ca medic, această renaștere?

 Prof. R. Țincu ● O aud foarte des. Oamenii care trec prin limite reale - respirație asistată, durere intensă, apropierea reală de moarte - ies, de multe ori, alții. Nu pentru că li s-a schimbat doar regimul de viață, ci pentru că li s-a rescris centrul interior.

Am avut pacienți care au intrat în terapie intensivă fără nicio preocupare spirituală și au ieșit îndreptându-și viața radical: au mers la mănăstire, s-au călugărit, au schimbat meserii, au renunțat la obsesia pentru bani și statut. Am văzut familii care, confruntate cu fragilitatea extremă, au înțeles că averea lor poate deveni, prin filantropie, izvor de vindecare pentru alții.

Nu toți au gesturi spectaculoase, dar aproape toți cei care trec printr-o astfel de criză autentică își reevaluează valorile. Standardele sociale, șabloanele, „ce zice lumea” se estompează. Devine vizibil ce este esențial: relațiile, iertarea, prezența, comuniunea. Suferința nu vine să ne distrugă; vine, adesea, să ne așeze la locul nostru.

LECȚII PENTRU VIITORII MEDICI

 Ca profesor universitar, cum le vorbiți studenților despre moarte, limitele medicinei, eroare, vinovăție, fără a-i împinge nici în cinism, nici în iluzia omnipotenței profesionale?

 Prof. R. Țincu ● Le spun, din primul an, că medicina nu este doar o meserie, ci o vocație. Nu e suficient să știi „cum” faci o procedură; trebuie să știi „pentru cine” o faci și „cu ce inimă”. 

Îi învăț că pacientul din fața lor nu trebuie să vadă un robot competent, ci un om prezent. Cele 10-20 de minute petrecute cu pacientul ar trebui să fie, pentru acel timp, centrul universului medicului: fără telefon, fără distrageri, fără grabă grăitoare. Doar așa, omul din fața ta simte că este văzut, auzit, protejat.

Le vorbesc mult despre empatie și despre iubire. Nu ca despre cuvinte „frumoase”, ci ca despre instrumente terapeutice. Sfinții Părinți spuneau că medicul este chemat să-și iubească pacientul. Asta nu înseamnă sentimentalism, ci o decizie de a fi cu adevărat de partea lui: să-l aperi, să-l ajuți, să-l respecți, să nu-l reduci la un caz sau la un număr de pat.

Cât despre moarte, îi învăț să nu fugă nici în cinism („toți murim”), nici în iluzia că pot controla totul. Medicina are limite. Dumnezeu, nu. A recunoaște acest lucru nu înseamnă să renunți, ci să lucrezi cu maximă competență, în timp ce accepți că ultimul cuvânt nu îți aparține ție.

SPIRITUALITATE AUTENTICĂ VS. PSEUDO-SPIRITUALITATE

 Vedem azi o explozie a discursurilor motivaționale despre minte, corp și spirit. Ce diferențiază spiritualitatea autentică de pseudo-spiritualitatea care doar cosmetizează frica de moarte?

 Prof. R. Țincu ● Diferența esențială este relația. În spiritualitatea autentică, nu lucrez doar cu mintea mea, ci intru într-o relație vie cu Dumnezeu. Rugăciunea nu este o tehnică de calmare, ci un dialog: între om și propriul său suflet, între om și Dumnezeu. Nu urmărește doar reducerea anxietății, ci găsirea sensului.

Mă uit cu prudență la multe discursuri motivaționale. Nu le condamn în bloc, dar observ că uneori ating zona imposturii sau a manipulării emoționale. Plătești un bilet, primești un „boost” de adrenalină psihologică, dar rămâi singur cu aceeași frică fundamentală de moarte și de vid existențial.

În relația cu Dumnezeu, lucrurile stau altfel. Dumnezeu nu ne manipulează, nu ne condiționează, nu ne constrânge. Ne lasă liberi să-L căutăm sau să-L ignorăm. Și, foarte important, nu percepe onorariu. Harul, mângâierea, puterea de a duce suferința sunt oferite gratuit, din iubire.

De aceea cred că, înainte de a căuta tehnici exotice, merită să ne întoarcem la ce avem deja: rugăciunea, tăcerea, Scriptura, spovedania, comunitatea vie. Nu pentru a cosmetiza anxietatea, ci pentru a o așeza într-o poveste mai mare decât noi - aceea în care viața, suferința și moartea capătă un sens, nu doar o explicație.

CÂND SUFLETUL VORBEȘTE PRIN TRUP

 Dacă am privi omul ca un ansamblu de sisteme - biologic, psihic, relațional, spiritual - în care dintre ele vedeți cel mai clar că se rupe ceva înainte să apară boala gravă? 

 Prof. R. Țincu ● Omul este un tot: trup, minte și suflet, aflate într-o legătură continuă. Oricare dintre aceste planuri se poate îmbolnăvi singur, dar niciodată nu rămâne izolat. O boală trupească - mai ales dacă e cronică, debilitantă, dacă limitează omul - ajunge să tulbure și zona emoțională și spirituală. La fel, suferința sufletească nu rămâne doar „în interior”. Mândria, ura, invidia, lăcomia, frica prelungită declanșează reacții neurohormonale: se eliberează cortizol, cresc pulsul și tensiunea, se tulbură somnul, apar agitația, neliniștea. Adică sufletul vorbește, foarte concret, prin corp.

De aceea, când vorbim despre vindecare și despre longevitate reală, nu ne putem opri doar la una dintre componente. Dezechilibrul prelungit al unuia dintre aceste trei planuri - corp, minte sau suflet - sfârșește prin a le trage în jos și pe celelalte. Iar tămăduirea adevărată presupune să le abordăm împreună: medicul, psihologul și preotul nu sunt „concurenți”, ci părți ale aceleiași echipe.

O viață lungă nu este, în sine, o realizare, ci o oportunitate. Știința ne învață cum să prelungim anii de viață și să ne protejăm sănătatea; credința ne amintește că adevărata măsură a vieții nu este câți ani trăim, ci cum îi umplem. La confluența dintre ele apare aceeași direcție: să cultivăm adevărul, iubirea, cumpătarea, recunoștința și grija față de ceilalți. Aceste valori dau sens fiecărei zile și, paradoxal, sunt și unele dintre cele mai puternice „intervenții” pentru sănătatea minții și a trupului. - Prof. univ. dr. Radu Țincu