Intrăm într-o eră a postperfecțiunii?
Ne privim din ce în ce mai mult chipul ca pe o imagine care trebuie să rămână prezentabilă în ochii celorlalți, în orice secundă. Telefonul l-a transformat într-o suprafață de verificat înainte de fiecare expunere. Îl studiem în orice ipostază, mărit și izolat de voce, de gest și de context. Sub această privire, orice urmă lăsată de timp riscă să pară o anomalie.
Aici își face loc o schimbare mai profundă decât moda anumitor trăsături. Chipul începe să fie judecat după cât de bine suportă reproducerea pe ecran. Devine preferabilă fața care arată impecabil într-o fotografie, în detrimentul celei care se schimbă firesc odată cu emoția. Expresia, tocmai ceea ce individualizează un chip, ajunge să fie percepută ca instabilitate.
Este o presiune care modifică inclusiv dorința estetică. Plăcerii de a arăta bine în viața de zi cu zi i se adaugă teama de a fi surprinși de camere într-o ipostază nefavorabilă. Medicina estetică intră astfel într-o relație complicată cu fotografia: uneori tratează țesutul, alteori este chemată să repare anxietatea produsă de imagine.
Această ipostază cere o discuție serioasă despre frumusețea matură. Valoarea estetică a unei intervenții nu se măsoară doar prin schimbarea pe care o produce, ci și prin ceea ce reușește să păstreze: mobilitatea feței, particularitatea trăsăturilor, legătura dintre expresie și temperament. Dacă rezultatul este o suprafață fără vârstă, dar și fără biografie, câștigul poate ascunde o mare pierdere.
Chipul nu este un obiect care trebuie adus la zi. Este locul în care timpul devine inteligibil în raport cu propria devenire. Anii îi schimbă textura și conturul, însă îi adâncesc și prezența. Frumusețea matură nu poate exista cu adevărat fără ca această prezență să rămână perceptibilă. Tot mai multe voci din lumea esteticii medicale afirmă răspicat că un chip reușit este acela în care omul nu dispare. Și încep să fie ascultate... Intrăm într-o eră a postperfecțiunii?