O sutime de secundă, o formă de eternitate

Cătălin Lăzăroiu, autorul expoziției de fotografie „Actorul - Chip, Suflet, Om”, este originar din Constanța și privește lumea prin obiectiv încă de la vârsta de zece ani, când a început să frecventeze Cercul de fotografie al Casei Pionierilor. La numai 12 ani, pasiunea avea să-i prilejuiască o întâlnire neverosimilă cu rigorile regimului comunist: a fost reținut de Miliție și dus la Securitate după ce fusese „surprins” fotografiind utilaje dezafectate în curtea Centralei Electrice de Termoficare. Câteva reviste occidentale de profil, aduse de navigatori, îi deschiseseră orizontul către fotografia industrială ca formă de artă. Fascinat, a vrut să experimenteze. Aventura s-a încheiat cu filmul confiscat și cu o mustrare, după ce „securiștii” au înțeles că aveau în față doar un copil împins în bucluc de curiozitate și de o pasiune precoce.

Ani mai târziu, copilul care descoperea lumea printr-un aparat de fotografiat a devenit licențiat în Cinematografie, Fotografie, Media - Regie de film și televiziune, desăvârșindu-și formarea artistică la clasa mentorului său, reputatul regizor Liviu Pojoni. Numele acestuia este legat, între altele, de realizarea unor pelicule emblematice pentru cinematografia românească a anilor ’80, precum Trandafirul galben, Capcana mercenarilor, Ultima noapte de dragoste și Mireasa din tren. La rândul său, Cătălin Lăzăroiu a slujit imaginea din postura de director de imagine, atât pe platourile mai multor televiziuni, cât și în proiecte de film artistic și documentar. În prezent, Revista Longevity și Antena 3 se bucură de colaborarea sa.

Într-o carieră de peste trei decenii, aparatul de fotografiat i-a rămas însoțitor fidel, iar pasiunea începuturilor s-a maturizat într-o operă prezentată și apreciată în numeroase expoziții din țară, dar și la Paris, Rabat, Bruxelles, Londra și Frankfurt.

„Actorul - Chip, Suflet, Om”, cel mai recent proiect al său ajuns în lumina simezelor, reunește, sub semnul unei subtile spiritualități, portretele unor mari actori români de teatru și film - personalități care dau memorie, glas și emoție culturii noastre. Mai mult decât o expoziție, proiectul este un tezaur afectiv și o formă de recunoștință: privirea fotografului întâlnește privirea actorului, iar chipul devine mărturie despre om, despre suflet și despre timpul care rămâne. De aici începe și dialogul nostru cu artistul Cătălin Lăzăroiu - un interviu-mărturie despre fotografie, emoție și lumina nevăzută din spatele fiecărui portret.

Ars gratia artis

 Cum s-a născut această călătorie a portretelor și ce ați simțit că salvați prin fotografie: imaginea unor artiști, memoria unei epoci sau ceva mai greu de numit, care rămâne cu noi după ce spectacolul s-a încheiat?

 Cătălin Lăzăroiu ● Bine ați numit-o o „călătorie a portretelor”, pentru că expoziția s-a născut în timp. Primele fotografii le-am realizat la începutul anilor ’90, deși ideea unei expoziții dedicate actorilor surprinși dincolo de scenă și de lumina reflectoarelor a apărut mult mai târziu.

La început, m-a fascinat posibilitatea de a descoperi actorul dincolo de personajele sale, într-un fel de demitizare tandră a artistului pe care publicul îl cunoaște prin eroii interpretați pe scenă sau pe ecran. Am încercat să surprind pentru posteritate omul din spatele rolului. Cred că, de-a lungul celor 15-20 de ani în care am „adunat” aceste fotografii, am reușit să conturez ideea profundă a expoziției.

 Sunteți un om al imaginii, format deopotrivă ca regizor și fotograf. Cum v-a modelat regia privirea și ce căutați în clipa în care actorul renunță la scenă și la personaj și se întâlnește cu secunda aparatului de fotografiat?

 C. Lăzăroiu ● Există o simbioză între regie, imaginea de film și arta fotografică. Nu știu dacă o pot defini cu exactitate, dar voi încerca. În timp ce regizorul decide ce anume trebuie văzut, fotograful decupează realitatea într-un cadru fix, în momentul declanșării aparatului.

Regizorul oferă perspectiva unui film, a unui timp secvențial care curge, în vreme ce fotografia propune o imagine atemporală, surprinsă din perspectiva unică a obiectivului. Realitatea imediată îngheață pentru o fracțiune de secundă, iar imaginea astfel obținută începe să „vorbească” prin elemente care ar fi putut rămâne insesizabile în desfășurarea firească a scenei. Unul dintre aceste elemente este chiar emoția.

 Cum se construiește încrederea dintre artistul fotograf și actor, în acel spațiu intim în care notorietatea se retrage din fața obiectivului, lăsând Omul cu sensibilitatea, neliniștile și lumina lui?

 C. Lăzăroiu ● Vă răspund direct: cu multă răbdare. Cred că meseria de actor nu este o profesie ca oricare alta. Deși și-a lăsat costumul la garderobă după spectacol, actorul continuă adesea să „joace” în propriul film, unul a cărui scenă este lumea în care trăiește, societatea sau anturajul său.

Totuși, la un moment dat, în mediul intim, în preajma vechilor prieteni, actorul redevine omul de dinaintea scenei: fără replici învățate, fără indicații regizorale, fără costumele personajelor interpretate. Să fii acceptat sau măcar tolerat, împreună cu aparatul de fotografiat, în această „scenă” a vieții reale este marea provocare atunci când îți dorești să realizezi o fotografie pentru galeria „Actorul - Chip, Suflet, Om”.

 Ce ați intenționat să imortalizați prin aceste fotografii: o fizionomie, o emoție sau o întreagă memorie devenită vizibilă - vocile, gesturile, iubirile, oboselile și bucuriile unei vieți dedicate artei?

 C. Lăzăroiu ● Celebrul fotograf american Ansel Adams, unul dintre pionierii fotografiei de artă, spunea că există artiști care controlează realitatea prin propria viziune și artiști care o îmbrățișează cu blândețe, folosind fotografia ca pe un act de iubire și de descoperire. Adams îi împarte astfel pe fotografi în două categorii filosofice distincte: creatorii și observatorii.

Pentru mine, mai ales când vorbim despre portretul instantaneu, așa cum este cazul expoziției despre care vorbim, importantă este trăirea subiectului. Vreau să surprind un gest, un gând, o expresie, emoția personajului dincolo de scenă sau de ecran, dincolo de… afiș.

Clipa, trăirea și ceea ce transmite actorul necenzurat, aflat în cercul său de siguranță, sunt de neprețuit pentru acest tip de fotografie. Împreună, ele alcătuiesc o amprentă personală irepetabilă: un portret al emoției, menit să păstreze vie imaginea omului de dincolo de scenă. O descoperire, așa cum definește Ansel Adams acest moment.

 Expoziția reunește atât actori care sunt printre noi, cât și artiști care ne-au părăsit. Cum se schimbă sensul unei fotografii atunci când timpul îi încredințează misiunea de a tezauriza o prezență?

  C. Lăzăroiu ● Când timpul intervine, fotografia își schimbă radical statutul: încetează să mai fie doar un moment capturat și devine un testament vizual, fără ca fotograful sau subiectul să fi anticipat această misiune.

Imaginea se transformă dintr-un act estetic într-o formă de rezistență în fața uitării, într-un spațiu aproape sacru, în care absența fizică se preschimbă în prezență durabilă. Pentru cei care nu l-au întâlnit niciodată pe artistul sau pe actorul portretizat, fotografia funcționează asemenea unei mașini emoționale a timpului. Ea nu transmite doar trăsături fizice, ci și o încărcătură spirituală, un strop de viață.

Timpul devine astfel coautor, adăugând imaginii straturi profunde de melancolie și semnificație. În cele din urmă, fotografia îi oferă publicului șansa unei întâlniri altfel imposibile și păstrează vie o moștenire culturală.

 Ați simțit că fotografia poate deveni un loc al reîntâlnirii - un spațiu în care o privire readuce o voce, un spectacol, un film, dar și emoțiile intime ale celui care privește?

 C. Lăzăroiu ● Portretul unui artist dispărut rămâne o prezență activă. După ce vocea fizică tace, fotografia capătă valoarea unui legat cultural și a unui martor; devine un portal al memoriei colective și personale.

Când privim ochii unui actor plecat dintre noi, imaginea încetează să mai fie bidimensională. Ea declanșează instantaneu sunete, replici celebre și stări de spirit. Trecutul pătrunde în prezent și face posibilă o reîntâlnire vie, într-un spațiu aproape sacru. Privirea actorului surprins în portret proiectează pe ecranul minții noastre un spectacol întreg. Sau un film.

Dacă privești o fotografie cu Sergiu Nicolaescu și ești un admirator al operei sale cinematografice, probabil că primul lucru care îți vine în minte este una dintre replicile memorabile din filmele sale: „Un fleac. M-au ciuruit!”.

 Spiritualitatea nu are neapărat nevoie de simboluri; uneori poate locui într-o tăcere, într-o lumină sau în felul în care două priviri se întâlnesc. Unde simțiți spiritualitatea în actul fotografierii?

 C. Lăzăroiu ● Este o perspectivă profundă, care atinge însăși esența fotografiei ca artă contemplativă. Cred că spiritualitatea se manifestă prin acea stare de alertă... liniștită a subiectului, prin receptivitatea deplină în fața realității, prin geometria luminii și prin felul în care lumina și umbra pot evoca transcendența. Dar, mai ales, prin suspendarea timpului: o sutime de secundă, efemeră prin natura ei, se metamorfozează într-o valoare eternă.

Imaginea devine comuniune atunci când încetează să mai fie o simplă copie a realității și începe să transmită ceva aflat dincolo de ceea ce a fost surprins în acea clipă. Fotografia devine comunicare spirituală când fotograful, aparatul și subiectul creează împreună o tăcere vizuală. Informația brută se retrage, lăsând locul unei emoții sau unei stări pure.

În portret, privirile se recunosc în profunzime, iar imaginea este primită, nu luată. Ea capătă ecou, iar privitorul poate simți, peste timp, vibrația momentului declanșării.

 Cum priviți îmbătrânirea, oboseala și fragilitatea atunci când fotografiați un actor-legendă și cum reușiți să le transformați în expresii ale unei frumuseți care se adâncește?

 C. Lăzăroiu ● Fotografia unui chip matur nu înseamnă timp trecut și încapsulat, ci trasee de viață. Când în fața obiectivului se află un actor-legendă, ridurile, umbra oboselii și reflexiile fragilității sunt departe de a fi defecte. Ele sunt straturi ale unei vieți trăite cu intensitatea artei.

Fotografia unui chip matur nu expune slăbiciunea, ci onorează parcursul. Atunci când fotografiez un actor-legendă, privesc ridurile, oboseala și fragilitatea ca pe niște filoane de noblețe, ca pe mărturii ale excelenței.

Spiritualitatea actului fotografic apare în tăcerea dintre declanșări. Se naște atunci când aparatul devine invizibil, într-un spațiu de siguranță deplină între fotograf și subiect. Comuniunea se produce în secunda în care două priviri se întâlnesc liber, fără măști și fără roluri. Este momentul în care poți fotografia esența interioară: un timp suspendat, în care chipul nu mai vorbește despre bătrânețe, ci despre eternitate.

 Ce credeți despre longevitate, în general, și despre felul în care vocația, bucuria de a crea, relația cu ceilalți și fidelitatea față de sine pot păstra vie o persoană dincolo de vârstă sau de absență?

 C. Lăzăroiu ● Vocația, creativitatea, iubirea și fidelitatea față de sine hrănesc sufletul, dau sens fiecărei zile și transformă bătrânețea sau pierderea, din poveri, în forme nobile de înțelepciune și lumină.

Pentru mine, longevitatea autentică depășește numărul anilor. Ea înseamnă păstrarea curiozității și a unui sens profund. Vocația și bucuria de a crea nu sunt doar refugii, ci adevărate motoare ale vitalității. Când o persoană continuă să creeze, să scrie, să învețe ori să transmită mai departe o meserie, mintea rămâne agilă, iar spiritul își păstrează tinerețea.

Relația cu ceilalți, clădită pe generozitate și prezență, transformă bătrânețea dintr-o experiență a izolării într-o punte între generații. Conexiunea umană sinceră alungă singurătatea și păstrează sentimentul de a fi necesar.

În plus, fidelitatea față de sine - acceptarea propriei istorii și viața trăită în acord cu valorile personale - aduce, cel puțin în ceea ce mă privește, o pace interioară inestimabilă. Este o formă de autenticitate care ne permite să rămânem vii în toate sensurile, luminoși și capabili să inspirăm. Iar dincolo de viață, moștenirile spirituale transcend timpul și materia.

 Dacă am privi expoziția ca pe un mesaj despre viață, ați spune că fotografia este o formă de memorie sau un mod de a afirma că ceea ce este cu adevărat frumos și viu nu dispare niciodată cu totul?

 C. Lăzăroiu ● Am pornit de la convingerea că expunerea portretelor trebuie să lase în sufletul publicului o certitudine: tot ceea ce este iubit cu adevărat devine etern. Cred că fotografia este instrumentul perfect pentru această revelație. Ea transfigurează realitatea trecătoare în memorie vie, în recunoștință și într-o declarație continuă de iubire față de oameni și față de artă. 

Mi-am dorit ca vizitatorul să plece cu sentimentul că frumusețea autentică nu dispare niciodată cu totul. Își schimbă forma, desigur, dar continuă să pulseze prin artă, ca simbol al triumfului vieții în fața trecerii timpului.