Ani la rând, fericirea a fost prezentată ca un obiectiv de necontestat. Vorbim despre atingerea ei, menținerea ei, chiar și despre măsurarea ei. Totuși, din perspectivă psihologică, tot mai mulți specialiști avertizează că transformarea fericirii într-un scop permanent poate avea efectul opus: mai multă frustrare decât stare de bine.
Motivul este simplu, deși adesea îl uităm. Viața emoțională nu este alcătuită doar din momente plăcute. A încerca să menții o stare constantă de fericire înseamnă să ignori o parte esențială a experienței umane. Tristețea există, la fel ca furia, incertitudinea și alte emoții care, paradoxal, dau sens și profunzime stării de bine.
Psihologul spaniol Pilar Conde, susține că „fericirea, înțeleasă ca urmărirea senzațiilor asociate cu ea, va fi frustrantă, deoarece în viața de zi cu zi vom trăi inevitabil și alte emoții, precum frustrarea, tristețea sau frica. Prin urmare, a nu face loc tuturor emoțiilor înseamnă să ne impunem o stare emoțională care nu este doar nerealistă, ci imposibilă.”
Această perspectivă introduce ideea că este nerealist să aspirăm să ne simțim bine în mod constant. De fapt, această presiune poate deveni ea însăși o sursă de disconfort.
În aceeași linie, expertul subliniază că „este o așteptare care nu va fi îndeplinită și care îl face pe individ să simtă frustrare și neputință, privându-l de experiența completă a emoțiilor de zi cu zi.”
În plus, această presiune duce adesea la ceea ce este cunoscut drept evitarea emoțională: încercarea de a respinge orice emoție inconfortabilă, care, departe de a ajuta, ajunge să intensifice disconfortul pe termen mediu.
Paradoxul este clar: cu cât urmărim mai mult fericirea ca singura stare dorită, cu atât devine mai greu de atins. Iar acest lucru se întâmplă și pentru că suntem constant bombardați cu mesaje, titluri și îndemnuri care ne spun să fim fericiți.
Potrivit lui Pilar Conde, „dacă abordarea fericirii este una absolutistă, adică axată exclusiv pe trăirea emoțiilor de bucurie, atunci devine contraproductivă, deoarece îi determină pe oameni să nu mai facă loc tuturor emoțiilor, care sunt necesare în viața de zi cu zi.”
Respingerea emoțiilor considerate negative, precum tristețea, furia sau frica, perturbă echilibrul emoțional. În loc să înțelegem ce se întâmplă în interiorul nostru, încercăm să reducem la tăcere aceste trăiri — un mecanism care poate duce, în timp, la alte dificultăți emoționale.
Departe de a fi un obstacol, emoțiile inconfortabile au o funcție esențială. Ele ne ajută să înțelegem ce ni se întâmplă, să ne adaptăm la situații și să luăm decizii.
În acest sens, experta explică faptul că „modul în care ne raportăm la aceste emoții, precum și simpla lor apariție, ne permite să ne înțelegem mai bine, să fim atenți la ceea ce trăim, să dăm sens experiențelor și să învățăm din ele.”
Acceptarea acestor emoții nu înseamnă resemnare, ci o capacitate mai mare de autoreglare. Înseamnă să le recunoști, să înțelegi ce semnale transmit și să le lași să își urmeze cursul, fără a le respinge.
Această presiune internă este amplificată de un factor extern tot mai prezent: presiunea socială de a părea fericit. Rețelele sociale, mesajele culturale și chiar anumite stiluri educaționale întăresc ideea că emoțiile neplăcute ar trebui evitate.
Psihologul subliniază că „presiunea socială spre pozitivitate este percepută ca un factor de stres. O vedem pe rețelele sociale și în stilurile parentale („nu te enerva”, „nu fi trist”, „nu-ți fie frică”).”
Această tendință contribuie la idealizarea fericirii și reduce spațiul acordat celorlalte emoții, ceea ce poate amplifica sentimentul de deconectare față de propria experiență interioară.
Unul dintre riscurile mai puțin evidente ale acestei căutări constante este deconectarea de propriile nevoi. Emoțiile nu sunt doar trăite, ci și ghiduri interne.
După cum subliniază psihologul, „emoțiile au un rol și o funcție: ne permit să înțelegem ce ni se întâmplă, să ne adaptăm contextului și situațiilor, să ne reglăm, să acordăm atenție și să procesăm ceea ce trăim.”
Atunci când încercăm să evităm anumite emoții, pierdem această informație. Iar odată cu ea, și capacitatea de a răspunde adecvat la ceea ce ni se întâmplă.
De ce postul intermitent ne poate ajuta să trăim mai mult
