Displazia de șold care duce la protezare articulară: cauze și soluții moderne de tratament

O articulație care nu se dezvoltă corect în copilărie poate avea consecințe asupra mersului, mobilității și calității vieții chiar și zeci de ani mai târziu. Displazia de dezvoltare a șoldului este o afecțiune în care articulația șoldului nu se formează sau nu se stabilizează normal. Capul femurului nu este poziționat corespunzător în acetabul (cavitatea bazinului în care ar trebui să se articuleze) iar severitatea poate varia de la o articulație ușor instabilă până la subluxație sau luxație completă.

Pentru a stabili cum această afecțiune ne poate afecta viața de adult, am stat de vorbă cu medicul ortoped Vlad Predescu, chirurg de excelență, supraspecializat în protezare articulară și traumatologie sportivă. 

Cauzele apariției displaziei

Specialiștii sunt unanim de acord că displazia de șold este un exemplu foarte bun de afecțiune în care diagnosticul precoce poate face o diferență majoră. În primele luni de viață, șoldul copilului are un potențial important de dezvoltare și de remodelare. Cu cât problema este identificată mai devreme, cu atât avem mai multe posibilități de a corecta poziția articulației fără intervenții chirurgicale complexe, explică doctorul Vlad Predescu. Apariția displaziei de șold are la bază mai mulți factori, printre care amintim interacțiunea dintre factori genetici, poziția fătului în uter și modul în care se dezvoltă articulația. Este important de înțeles că termenul „displazie de dezvoltare” este preferat tocmai pentru că problema nu este neapărat prezentă într-o formă completă la naștere. Unele șolduri instabile revin la normal spontan în primele săptămâni, în timp ce altele continuă să se dezvolte anormal. Ideal, lucru care se întâmplă în multe țări, este ca nou născutul să fie examinat printr-o ecografie de șold și, dacă există semne sau suspiciunea unei displazii, să fie deja tratat prin metode ortopedice. Descoperirea acesteia în primele luni de viață și tratarea ei imediată, face ca, în cele mai multe cazuri, să fie evitată dezvoltarea anormală a articulației și, implicit, tratamente chirurgicale mai dificile.

Efectele medicale ale acesteia 

Consecințele nu sunt întotdeauna evidente în copilărie, întrucât un copil cu displazie poate ajunge să meargă aparent normal și să nu aibă dureri importante. Problema poate deveni însă relevantă în adolescență sau la maturitate, atunci când solicitarea articulației crește. „Un acetabul dezvoltat incomplet acoperă insuficient capul femural. În consecință, forțele care se transmit prin articulație nu mai sunt distribuite în mod optim, iar anumite zone ale cartilajului pot fi suprasolicitate”, explică doctorul Predescu. În timp, pot apărea dureri de șold sau în regiunea inghinală, limitarea mobilității, senzația de „agățare” sau instabilitate, dar și leziuni în interiorul articulației și deteriorarea progresivă a cartilajului. Din acest motiv, displazia de șold este considerată una dintre cauzele importante ale artrozei secundare de șold la adultul tânăr. Un studiu medical a arătat că persoanele cu displazie acetabulară au un risc de aproximativ 4,3 ori mai mare de a dezvolta o formă de artroză a șoldului decât cele fără displazie.

Soluțiile de tratament

Un pacient diagnosticat cu displazie de șold nu trebuie să ajungă inevitabil la artroplastie. Tratamentul depinde de vârstă, simptome, gradul afecțiunii, starea cartilajului și structura articulației. La adolescent sau la adultul tânăr, dacă există displazie simptomatică, dar cartilajul este încă suficient de bine conservat, poate fi luată în considerare chirurgia de conservare a articulației. Una dintre procedurile importante este osteotomia periacetabulară, prin care orientarea acetabulului este modificată pentru a îmbunătăți acoperirea capului femural și distribuția forțelor în articulație.

„La pacientul tânăr, atunci când articulația poate fi încă salvată, obiectivul nostru este să păstrăm șoldul natural cât mai mult timp. În schimb, atunci când cartilajul este sever deteriorat, există artroză avansată, durere importantă și limitarea semnificativă a funcției, soluția devine, în cele mai multe cazuri, artroplastia totală de șold”, explică doctorul Predescu.

Când se ajunge la proteza de șold?

Displazia este întâlnită într-o proporție importantă printre pacienții tineri care ajung la protezare. O analiză a 32 de studii realizate la nivel global, care a inclus 3.219 proteze totale de șold la pacienți cu vârsta sub 55 de ani, a identificat displazia de dezvoltare a șoldului drept diagnosticul preoperator în 19,5% dintre cazuri, respectiv 627 din cele 3.219 intervenții. Trebuie menționat faptul că proteza de șold în cazul unui pacient cu displazie este diferită de protezarea unui șold cu anatomie normală. Pot exista modificări ale formei acetabulului și ale femurului, diferențe de lungime ale membrelor și modificări ale centrului de rotație. De aceea, planificarea preoperatorie și experiența chirurgului sunt foarte importante în astfel de intervenții.

Rolul chirurgiei asistate robotic

În ultimii ani, tehnologia robotică a adus un nou nivel de precizie în planificarea și executarea unor intervenții de protezare a șoldului. În cazul robotului Mako, intervenția începe cu o investigație CT, pe baza căreia este construit un model tridimensional al anatomiei pacientului. Chirurgul poate planifica dimensiunea și poziționarea componentelor protezei, centrul de rotație, raporturile dintre șold și coloană, precum și eventualele conflicte mecanice. În timpul intervenției, brațul robotic și tehnologia haptică ajută chirurgul să respecte planificarea realizată inițial, pentru rezultate excepționale. „În chirurgia robotică, acesta nu operează în locul chirurgului. Medicul stabilește planul și controlează intervenția, iar tehnologia Mako îi oferă instrumente suplimentare pentru a executa cât mai precis acel plan. În cazul șoldurilor cu anatomie modificată, posibilitatea de a analiza tridimensional articulația înainte de operație este esențială pentru succesul intervenției.”, explică Vlad Predescu.

Soluția implanturilor personalizate

O altă evoluție tehnologică, cu beneficii reale pentru pacienți, este cea legată de implanturile personalizate. Principiul construcției acestora este legat de faptul că ele se realizează direct pe modelul pacientului, fiind adaptate dimensiunilor acestuia. Astfel, în cazul unor pacienți cu displazie, când malformațiile sunt predominant la nivelul femurului, se poate opta pentru o proteză personalizată, adaptată strict la anomaliile de dezvoltare ale acestuia. Construcția se bazează tot pe un examen CT amănunțit și, ulterior, modelul este realizat în fabrică, similar cu tehnologia folosită în stomatologie.

În cazul malformațiilor la nivelul bazinului, dacă acestea sunt severe, poate fi nevoie de o reconstrucție a cavității acetabulare cu țesut osos care, de cele mai multe ori, este recoltat de la pacient. În cazurile severe, se poate apela la banca de țesuturi și se poate efectua un transplant osos, alături de implantarea cupei acetabulare.

Recuperarea după intervenție 

Recuperarea începe, de regulă, foarte devreme. De obicei, pacientul este ridicat din pat și începe să meargă cu ajutorul kinetoterapeutului în primele 24 de ore, dacă starea medicală permite. Inițial, se folosesc cârje sau cadrul de mers. Durata internării depinde de pacient și de protocolul clinicii medicale, dar, în cazul unei intervenții fără complicații, un pacient în stare generală bună poate fi externat uneori după 1–3 zile. În primele săptămâni, obiectivul este creșterea progresivă a mobilității, controlul durerii și a edemului, precum și recuperarea forței musculare. La aproximativ șase săptămâni, mulți pacienți pot merge deja fără dispozitive de sprijin și pot reveni treptat la activitățile obișnuite, însă ritmul este individual. Unele recomandări postoperatorii indică aproximativ șase săptămâni până la reluarea condusului, cu condiția ca pacientul să fie capabil să controleze mașina și să efectueze în siguranță o frânare de urgență.

Recuperarea nu este identică la fiecare pacient. Dacă este o displazie ușoară, recuperarea este similară cu a unei proteze implantate în cazul tratamentului unei coxartroze. Dacă necesită transplant osos, de regulă este nevoie de șase săptămâni de mers în cadru, pentru a permite acestuia să se integreze și să suporte sprijinul complet. În cazurile deosebit de dificile, cu mari inegalități de membre și cu șoldul dislocat este nevoie și de scurtarea chirurgicală a femurului și, implicit, recuperarea poate dura și trei luni, până în momentul în care pacientul se poate sprijini complet pe picior.