Maica Emilia: 160 de copii și un hectar de miracole

În colțul nostru de lume, cuvântul acasă se spulberă prea des în gări uitate de timp, în tribunale, în pușcării sau în statisticile despre sărăcie și violență domestică. Rămân doar cioburi. Cioburi de relații, spărturi de familii, fragmente de viață. Ace de rău existențial care se înfig în suflete de copii până îi transformă în alte cioburi. 

În colțul nostru de lume, cuvântul iubire, sălășluit în inimile unor oameni buni, vindecă și regenerează. Reîntregește în credință. În colțul nostru de lume, există așezământul pentru copii defavorizați Casa Sfântul Iosif, din Odorheiu Secuiesc, unde preoți și asistenți sociali din patru zări duc copii transformați în cioburi când acasă al lor s-a spulberat. Și există apoi minunile care transformă cioburile mici în suflete întregi de oameni mari. Există Maica Superioară Emilia a Congregației Inimii Neprihănite, care conduce Casa...

Viața ei consacrată Mântuitorului începe, ca o poveste interzisă, în anii prigoanei comuniste, când Biserica Greco-Catolică era scoasă în afara legii, ierarhii se odihneau în gropile comune de la Sighet și Aiud, iar Liturghia se săvârșea în șoaptă, prin camere încuiate. La 20 de ani, Emilia devine, în clandestinitate, călugăriță, jurând să nu dezvăluie taina nimănui. Abia după opt ani, la Revoluție, are voie să-și mărturisească vocația și se înscrie pe calea pe care nu ar schimba-o „nici dacă s-ar mai naște de o mie de ori”. 

Într-o lume absorbită de rețete de viață miraculoase, Maica Emilia scrie, seri la rând, „rețete” simple, pe care le lasă pe altar: scrisori către Maica Domnului, în care anunță, fără dramatism, dar cu credință de neclintit, că factura de gaz pentru Casa cu 200 de încăperi și 160 de copii costă mii de euro și-i cere ajutorul. La fel și pentru alte nevoi. De 29 de ani, în fiecare lună, cineva - prieteni ai Casei, binefăcători necunoscuți sau pensionari care trimit zece lei din puținul lor - răspund acestor scrisori. Oamenii buni există, spune Maica Emilia, în interviul-mărturie care urmează. 

 Sunteți călugăriță a unei Congregații născute în suferință, dar care, peste ani, a devenit casă și lumină pentru copii. Cum a început totul?

 Maica Superioară Emilia Trif ● Congregația Inimii Neprihănite este o congregație a Bisericii Greco-Catolice și s-a născut în 1950, în beciurile Ministerului de Interne. Acolo era închisă sora Ionela, inițiatoarea Congregației noastre. Acolo pătimea pentru credința sa, supusă anchetelor și bătăii, după ce regimul comunist a scos în afara legii Biserica Greco-Catolică și a început prigoana împotriva preoților și călugărilor. Mulți dintre ei au murit în închisori. Acolo, în celulă, Sora Ionela i-a promis Maicii Domnului că, dacă scapă din închisoare și Dumnezeu îi dă o casă, se va ocupa de copiii necăjiți tot restul vieții. A scăpat, dar după 14 ani, iar Dumnezeu i-a dat o casă după mult mai mulți. Pe aceasta. Casa Sf. Iosif.

 Cum a fost începutul dvs. în rândul Congregației? Erau încă ani de prigoană pentru biserica Greco-Catolică și puținii întâistătători rămași în viață.

 Sr. Emilia ● Regretatul mitropolit Al. Todea, și el fost deținut politic, ba chiar condamnat la moarte inițial, m-a trimis la București, după ce i-am mărturisit că vreau să îmbrățișez viața monahală. Dânsul mi-a dezvăluit că în capitală aveau loc, în clandestinitate, întâlniri religioase. Aveam 20 de ani și simțeam că în sufletul meu e multă iubire și că trebuie să o dăruiesc lumii. Numai că, la București, totul se celebra în secret - și Sfânta Liturghie, și întâlnirile noastre. În secret am devenit călugăriță. Am jurat să nu scot o vorbă, pentru a nu pune în pericol familiile, a mea și a surorilor. Părinților mei le-am spus că sunt călugăriță după 8 ani, la Revoluție.

 După profesiunea religioasă, probabil că întâlnirea cu Sora Ionela este următorul eveniment care v-a așezat viața pe un nou curs...

 Sr. Emilia ● Când am cunoscut-o pe Sora Ionela, primele cuvinte pe care mi le-a spus au fost „Ai încredere că va fi bine, ai încredere că Biserica va fi liberă, ai încredere în Dumnezeu!”. Nu vă ascund că mă întrebam dacă nu cumva voi ajunge în baston înainte ca Biserica să fie liberă. Acum, conduc acest institut călugăresc. Sora Ionela ne transmitea o forță rar întâlnită, o bunătate, o iubire cu care nu m-am mai întâlnit. De multe ori ne spunea: „Eu o să mor, dar voi trebuie să rămâneți aici și să duceți mai departe iubirea pentru Dumnezeu și semeni.” Și, aici, la Odorheiu Secuiesc, în capelă și în Casa noastră, asta facem. Îi învățăm pe copii dragostea de Dumnezeu și de oameni. Este ceea mă face să mă simt împlinită, iar dacă m-aș mai naște de o mie de ori, același lucru aș face și același scop aș avea.

 Trăiți cu scop o viață activă și cumpătată, într-o comunitate, faceți ceea ce v-ați dorit și dăruiți iubire. E definiția longevității...

 Sr. Emilia ● Cea mai mare satisfacție o am când văd cum cresc copiii în iubire și credință. Apoi urmează satisfacția de a-i vedea la facultate și adulți realizați. Ăsta este scopul meu și sensul muncii pe care o depunem aici. Am fost și soacră mare, și soacră mică. Am făcut nunți, am cumpărat verighete, rochii de mireasă, costume de ginere, am participat la festivități de absolvire. Nici nu știu unde încape în inima mea atâta bucurie... Sigur că în pofida tuturor acestor bucurii, nu e ușor... Dar cu ajutorul lui Dumnezeu, greutățile trec și rămânem cu bucuria câte zile ne sunt date. Îmi amintesc începutul... Momentul când am dat ochii cu imensitatea Casei...

 Casa este enormă și e absolut specială. Tavane atât de înalte, holuri atât de largi și spații atât de generoase rar întâlnești...

 Sr. Emilia ● Construcția casei s-a încheiat în 1997. Atunci am venit noi aici, la Odorheiu Secuiesc. A fost construită de o fundație a unor bancheri elvețieni, care exact asta au dorit pentru copii: spații generoase, unde să se simtă liberi, să aibă intimitate și condiții pentru a se dezvolta. Și, iată! Casa este construită pe un hectar, are 200 de încăperi și 18 uși de acces. Fiecare coridor, de la un capăt la altul, are 145 de metri. Copiii stau câte doi în cameră și avem 100 de dormitoare, toate cu baie proprie. Avem amfiteatru cu 70 de locuri, săli de studiu, laboratoare de limbi străine și IT, sală de sport, sală de muzică, ateliere de pictură și ceramică, săli de șah și puzzle, grădiniță, bibliotecă, loc de joacă, un muzeu popular, cabinete medical și stomatologic, croitorie, toate realizate din donațiile unor oameni generoși.

 Asta a fost radiografia casei. Să vedem și cine o însuflețește. Vă mărturisesc că m-a frapat frumusețea tuturor copiilor pe care i-am întâlnit.

 Sr. Emilia ● Îngrijim și educăm, în clipa asta, 160 de copii între 4 și 18 ani. Îi ajutăm la lecții și facem meditații cu ei - avem surori care sunt profesoare, toate dublu licențiate. Cu studiu serios și sprijinul surorilor, toți copiii iau bacalaureatul. Alți 65 sunt plecați la facultate, dintre care trei studiază medicina. Știți cât de mulți m-au întrebat cum de au intrat la Medicină? Le-am spus adevărul: cu capela, cu rugăciunea, cu studiu zi de zi. Suntem mame mândre, care merg la toate festivitățile de absolvire. Sunt mândră că toți își fac un rost în viață. Toți lucrează. Când le vine timpul, se căsătoresc... Dar an de an se reîntorc acasă. De 1 și 8 martie, la aniversări, ne copleșesc cu flori. Până la urmă, suntem familia lor. O familie care are, în total, peste 600 de copii.

 Totul e bine când se termină cu bine. Cum se petrece transformarea unui copil hăituit, neiubit și chinuit sufletește?

 Sr. Emilia ● Fiecare poveste a lor îți rupe inima. Unii au fost abandonați. Alții au ambii părinți în închisoare. Au fost cazuri când tatăl le-a omorât mama sub ochii lor. Apoi sunt cei care provin din familii atât de sărace, încât acasă ar muri de foame. Dacă nu ar fi aici, niciunul nu ar putea să termine un liceu măcar. Dar iată că toți iau bacalaureatul, iar pentru toți cei care au mers la facultate, adică majoritatea, s-a găsit întotdeauna un om bun care să-i sprijine cu o bursă. Acesta este finalul fericit. Începuturile însă... Copiii vin copleșiți de tristețe și suferință. Sunt poveri care pe unii dintre îi fac să vrea să plece, să refuze regulile... Se bat, se înjură, fură... Dar o scoatem la capăt. Cu iubire și iertare. Știți cum reacționează un copil încovoiat de traume căruia, atunci când greșește, tot tu, adultul, îi ceri iertare? Este incredibilă transformarea în bine. Pedeapsa nu este o opțiune. Cum să pedepsești un copil a cărui viață a fost doar pedeapsă până să ajungă aici?

 Sunt copii care, de la deznădejde, au trecut la certitudinea unui viitor. Cum vă raportați la această deznădejde - opusul nădejdii ca virtute teologală?

 Sr. Emilia ● Să știți că mulți m-au întrebat cum de n-am deznădăjduit în situațiile care păreau fără ieșire. Iar eu nici măcar nu vreau să admit acest cuvânt. La mine, deznădejdea nu a ajuns nicio clipă. Da, au fost momente grele, dar nu de deznădejde. Ar fi fost grav să fie așa, pentru că ar fi însemnat să nu mai cred în Dumnezeu. Iar dacă ne referim la greutățile financiare pe care le întâmpinăm, să știți că fac ceea ce m-a învățat Sora Ionela. Scriu scrisori. Asta e salvarea, cu condiția să crezi. Îi scriu Maicii Domnului. Dragă Mamă care ești în Cer, a sosit factura de gaz. Costă 10.000 de euro și nu mai avem bani. Ajută-mă să o plătesc. Și o pun pe altar. Cineva va veni și ne va ajuta. De 29 de ani, lună de lună, vine cineva și ne ajută. Ăsta este marele miracol care se petrece în Casa Sf. Iosif. De multe ori, binefăcătorii sunt necunoscuți. Dar sunt și pensionarii cu pensii ridicol de mici, care ne trimit lunar câte zece lei din puținul lor. Plâng de emoție cu mandatele poștale în mână. Oamenii buni există!  

 Aveți copii din toate zonele țării, de etnii și confesiuni diferite. Odată rămași în casa Sf. Iosif, își păstrează credința în care s-au născut?

 Sr. Emilia ● Toți își păstrează religia. Copiii sunt români, maghiari sau romi și sunt romano-catolici, ortodocși, protestanți ori greco-catolici. Sora Mihaela e profesoară de religie și predă pentru elevii catolici. Elevii ortodocși sunt îndrumați de preotul ortodox din oraș, iar elevii reformați fac orele de religie cu pastorul reformat. Doar programul de rugăciune al Casei este comun. Există un regulament de ordine interioară pe care copiii trebuie să-l respecte. De pildă, micuții până la clasa a VIII-a predau telefoanele la ora 18.00. Elevii de liceu și le păstrează până la ora 22.00. Nici n-ar fi sănătos altfel pentru ei... Dar să știți că predarea telefonului înainte de aceste ore e deja considerată o pedeapsă de către copii... Noi ne amuzăm, căci în niciun caz nu vrem să le insuflăm teama de pedeapsă. Îi vrem doar educați și ordonați.

 Există studii științifice care demonstrează că teama, groaza, îmbolnăvesc fizic efectiv. Pentru un copil, groaza e o catastrofă...

 Sr. Emilia ● Groaza imprimată unui copil se vede imediat. Mulți dintre copiii noștri au trăit înainte de a veni aici traume cumplite. Frici care i-au chinuit și le-au deraiat comportamentul... Nici nu-mi vine să descriu... Își taie hainele, își fac nevoile peste tot, îi mușcă sălbatic pe ceilalți... Comportamente complet deplasate cauzate de frică! Dar, Slavă Domnului, frica se vindecă tot cu iubire. La început, aproape toți se fereau de mâna întinsă ca să îi mângâie. De frica bătăii. Apoi, să le fi văzut desenele de început... Dintr-o paletă uriașă de nuanțe pe care le aveau la dispoziție, copiii aceștia traumatizați desenau totul doar în negru. 

 Văd în jur icoane și picturi ale copiilor care-ți induc, pur și simplu, o stare de bine. Toate sunt o bucurie de privit.

 Sr. Emilia ● Drumul până la bucurie a durat ceva. Le vedeam desenele pline de amar și le spuneam că nu se poate să facă soarele negru. Soarele trebuie desenat în galben. Și-l colorau în galben, dar îl desenau cu lacrimi. Le explicam că soarele zâmbește, nu poate avea lacrimi, și-l desenau din nou. Dar colorau inima în negru... Și tot așa, până s-au convins că viața nu este neagră. Într-o familie normală, unde există iubire, nu se întâmplă așa ceva. Ori lor, când provin din familii unde văd doar bătaie, înjurături și alcool, trebuie le ștergi traumele și să le schimbi negrul din suflet în culoare cu și mai multă dragoste.

 Privind sutele de lucrări expuse, îți dai seama că, aici, copiii n-au descoperit doar culoarea. Mulți și-au descoperit un talent... 

 Sr. Emilia ● Sunt uimiți și fericiți când își descoperă câte un talent. Au aici ateliere și săli special destinate pentru diverse arte, pentru instrumente muzicale și o serie de hobby-uri. Arta și hobby-urile îi ajută să de descopere, dar sunt și o formă de terapie. Noi încercăm să suplinim familia și să creăm un mediu optim pentru dezvoltarea lor normală și vindecarea traumelor. Să aibă pacea necesară! Mi-e greu să vă spun ce simt când îi văd prima oară... Și acum, după trei decenii, sufăr și plâng când îi văd brăzdați de dungi vineții, când le văd tristețea din ochi și sufletul hăituit...

 Sunteți un om al lui Dumnezeu și al copiilor. Primiți și oferiți zilnic învățătură pentru viață. Ce rețetă ați prescrie pentru o viață împlinită?

 Sr. Emilia ● Sora Ionela ne-a lăsat peste 100 de cărți scrise de dumneai. Dintre ele, două sunt foarte importante în educație. Cele o sută de vicii ale omului și Cele o sută de virtuți ale omului. Mai întâi mi-a dat să citesc Viciile, pentru că, așa cum spunea, trebuie să știi cu ce te lupți. Până la sfârșitul vieții se găsește câte un viciu care încearcă să ne domine. Gelozia, lenea, lăcomia sau altul. Noi, în sinea noastră, știm care este acela și trebuie să îl combatem. Apoi, a venit timpul să citesc despre cele 100 de virtuți. Și în cazul ăsta, în sinea noastră, știm care este virtutea pe care trebuie să o câștigăm ca să mergem înainte. Dacă practicăm virtuțile, combatem viciile și știm să fim cumpătați, putem vorbi despre o viață împlinită.