Orice discuție cu domnul Adrian Majuru este revelatoare. deși pe alocuri, incomodă, din cel puțin două motive: în acest vortex al hiperconectivității nu mai suntem obișnuiți să reflectăm lucid, asupra destinului nostru colectiv. Apoi, oglinda pe care domnul Majuru ne-o așază subtil în față ne arată toate fisurile realității în care trăim – sociale, politice, culturale. Interviul de față este o călătorie printre aceste fisuri — dar și o pledoarie pentru reconstrucție prin profesionalism, educație și introspecție. De la rătăcirile unei societăți care și-a pierdut busola, la fragilitățile unei generații dezorientate, până la speranța că orașul și omul pot evolua împreună, cu sens și demnitate, Adrian Majuru ne oferă o hartă a lucidității și un apel la acțiune. Sau nu… mai degrabă la trezire. Pentru că dacă vrem să vindecăm ceea ce ne doare, trebuie să începem cu noi înșine. Cu profesia. Cu patrimoniul sufletesc. Cu tihna de a privi și înțelege.
Manager al Muzeului Municipiului București, istoric, antropolog, explorator al memoriei urbane și al sufletului românesc, Adrian Majuru nu doar că descifrează urmele trecutului, ci le transformă în repere pentru viitor.
Interviu realizat de Florentina Mușat
Domnule Adrian Majuru, cum v-ați descoperit vocația? Sunteți un căutător de sens, explorați urme și trasee vechi, urmăriți cu atenție trăsături de fizionomii și de comportament, ați vrut să cunoașteți în detaliu faptele înaintașilor noștri. Mai sunteți un optimist, după ce ați privit în profunzime istoria noastră, cu toate rătăcirile și fragilitățile ei?
Rătăciri și Fragilități. Să le privim în oglindă…. Despre rătăciri: României îi lipsește o „hartă a viitorului”. Iar această cartografiere a viitorului ține numai de factorul uman. Și anume de investiția continuă în factorul uman. După cum spunea la vremea lui Spiru Haret, „Cum arată astăzi școala, va arăta mâine țara”. În ultimii treizeci de ani de libertate de opinie și de atitudine, foarte puține au fost şi sunt demersurile pozitive susținute prin argumente constructive, cu repere clare și etape care trebuie urmate.
Reconectarea la realitate se construiește prin investiția în om deoarece excelența și competența nu depind de mărimea țării, ci de sistemul ei de educație. Acesta trebuie schimbat. A doua opţiune clară a reconectării la realitate o reprezintă reprofesionalizarea forţei de muncă.
Profesia trebuie să devină masa critică a deciziei politice: performanţa în carieră, precede funcţia politică. Acesteia i se adaugă încrederea câştigată în interiorul generaţiilor active, de către lideri reali, care pot avea apoi funcţia decidenţa prin delegarea votului şi decizia politicã. Aceasta din urmã devenind mai degrabă onorificã şi nu remunerată, iar pârghiile decizionale pot dobândi apoi caracter de plus valoare socialã și profesionalã pentru generaţiile care vin din urmă. Reconectarea la realitate ne va scăpa de «rătăciri».
Despre Fragilitãţi… În ultimii 30 de ani tineretul profesionalizat emigrează în masă, natalitatea a coborât sub mortalitate, cheltuielile statului întrec încasările de impozitare și cel puțin plata pensiilor va fi curând vulnerabilă; se privatizează serviciile publice, ceea ce este o dezarmare a Statului, iar pentru cei mai mulți nu mai există nici speranță și nici certitudine pentru a se construi aici în România. Inteligenții sunt conștienți dar par să fie lipsiți de voință și de energie pentru relansare. În zoologie există o specie pe cale de dispariție la care apetitul s-a pervertit astfel încât se satisface luând din propria substanță în loc să-și ia hrana din exterior. Această viciere de apetit o vedem în mediul politic a cărui substanță este diminuată de invidie, intrigi, certuri, calomnii și diversiuni. Apoi incapacitatea de înnoire pentru adaptare la schimbarea împrejurărilor extreme, fapt ce determină pierderea energiei și impune starea de confuzie. Această formă de autodistrugere este evident ajutată. Măscăricii, saltimbancii și clovnii ne distrează cu veselul lor politicianism, dar ei sunt anume plătiți ca diversiune și anestezie.
Aceasta este situația dar care este remediul ei? Operațiunea de reconstruire trebuie începută cu o unealtă nouă, demobilizantă pentru adversari și optimizantă pentru partizani. Și această operațiune de reconstruire a mai fost prezentă în istoria noastră modernă iar saltul a fost reușit. S-a petrecut între 1860 și 1914, preț de două generații active. Astfel, într-o țară care se baza de vraci și doftoroaie apar deschizători de drumuri în medicina românească precum Victor Babeș, Ion Cantacuzino, Mina și Nicolae Minovici, Fr. Rainer, George Severeanu, etc. Într-o țară având ca principal mijloc de transport carul cu boi apar constructorii și proiectanții de avioane precum Traian Vuia și Aurel Vlaicu. Mai apoi Henri Coandă. O țară care importa mașinile industriale cu tot cu mecanici, așa cum a făcut familia Assan când și-a adus vestita moară la 1860, apar ingineri de geniu precum Andrei Saligny. Într-o cultură a imobilismului apar mari exploratori precum Emil Racoviță și Grigore Antipa, marinari și aviatori de geniu precum amiralii Vasile Urseanu și Nicolae Păiș sau pilotul Bâzu Cantacuzino.
Imobilismul și rezistența la schimbare și inovare ucide profesionalismul. Acesta își păstrează șansa de salvare dacă restrânsa demografie de profesioniști se află plasată în zone decidente ale puterii economice și politice.
Așadar, vindecãm fragilitatea, adicã incompetenţa prin profesionalism.
Optimismul se hrãneşte constant dintr-o stimã de sine echilibratã şi plasatã pe pozitiv, iar aceasta este posibilã prin efort interior, foarte folositor în echilibrarea balanţei dintre profesie şi intimitate. În acest echilibru rezidã în fond succesul sau eşecul fiecãruia dintre noi, în particular, şi regresul social în general.
Sunteți bucureștean și ați răscolit Bucureștiul în lung și-n lat, ați coborât în mahalele și ați protejat conacele boierești. Ce v-a păstrat încrederea că omul și orașul pot evolua cu sens?
Civilizaţia europeanã pãstreazã asemãnãri surprinzãtoare în ciuda particularitãţilor de limbã, culturã, confesiune, decalaje istorice între regiuni, etc. Prin tot ceea ce ne separã se aflã o altã cronologie care ne uneşte, tãcutã, prezentã acolo din timpuri probabil îndepãrtate şi care se manifestã insesizabil, dar cu forme şi culori reale pentru aceia care dobândesc tihna pentru a privi şi a înţelege.
Acest fir istoric insesizabil, tãcut si silenţios, despre care vorbesc, se regãseşte mai degrabã în mediul urban decât prin alte culoare de manifestare cotidianã.
Factorul cultural modelează neîncetat și sub cele mai variate forme, pe diverse durate de timp, scurte, lungi ori permanente, haina materială cu care am fost înzestrați la naștere. Cu ale cuvinte, alături de factorii informaționali externi mai există factorul informării, omul însuși se informează conștient sau subconștient, în limitele resurselor în care s-a născut, în conformitate cu propria condiție și cu împrejurările în care trăiește (timpul istoric). Creativitatea fiecăruia dintre noi, oricât de neînsemnați am fi, începe și, pentru cei mai mulți sfârșește, cu lucrarea asupra noastră înșine, asupra propriei noastre morfologii, completată și susținută prin mijloace culturale.
Există în interiorul generațiilor vase comunicante, de trăsături sufletești și implicit de fizionomie. Se poate observa cu ușurință chipul mai tineresc și optimist al bătrânilor, care sosesc în calitate de turiști în România, în comparație cu trăsăturile resemnate ale bătrânilor noștri. Este o diferență impusă de cadrul social, de libertatea de mișcare și de alegerile privind proiectul de viață al fiecăruia.
Putem spune ca oraşul este o prognozã aflatã ȋn continuã mişcare.
Omul a reușit să creeze într-un oraș cosmpolit, particulartităţi urbane care hrănesc oraşe de mai mici dimensiuni în interioul metropolei, mai multe inimi așadar, care au o rezonanţă comună într-un oraș dinamic și bine administrat.
Apoi, foarte interesant, trebuie subliniat faptul că multe dintre cuvintele legate de oraș au căpătat, odată cu schimbarea vârstelor, noi semnificații. Originea asemănării sufletești dintre om și oraș se ascunde în cuvântul „patrimoniu”. În orașul antic, cel clasic greco-roman, patrimoniu – în sens de moștenire nu se referea deloc la teren, casă, mobilă sau bani, ci numai la moștenirea religioasă și culturală deopotrivă, moștenire prevăzută chiar în dreptul roman! Patrimoniul era moștenirea sufletească, culturală și socială primită de la părinții tăi, apoi de la comunitatea din care făceai parte. De aici coeziunea socială, culturală a polisului grec și a orașului roman. Patrimoniul era așadar ceea ce era primit de la descendenții familiei și comunității tale precum și de la panteonul religios al patriei. Acest Patrimonul îl deținea atât cerșetorul, cât și patricianul roman, care lua cuvântul în senat. Aici toți erau egali! De aceea, în lumea antică se spunea „duc tot ce am, cu mine!”Acesta era patrimoniul! De aceea Sf. Petru a cerut să fie judecat de Împărat în virtutea dreptului său de cetățean roman, deși în realitatea imediată era un simplu pescar! Dreptul de cetățean roman în cazul unui litigiu cu statul îi conferea cetățeanului dreptul să fie judecat de Împărat și să se întâlnească astfel cu acesta, la cererea celui dintâi. Drumul spre Roma urmat de șederea acolo până la acceptul întâlnirii de către împărat se realiza pe cheltuiala statului. Și aceasta se întâmpla într-o vreme când împăratul Romei era mai absolut decât oricare monarh medieval de mai târziu, intangibil pentru „cei care muncesc”.
În orașul medieval european, sub influența juridică de sorginte germanică, patrimoniul a fost transferat dinspre suflet către moștenirea materială iar orașul contemporan încearcă să-și recupereze sufletul pierdut cu trecerea vârstelor. De aceea vedem în orașele de azi, indiferent de cultura care le-a format istoric, suflete vechi așezate lângă trăiri noi. Fragmente antice conservate sub forma siturilor arheologice, precum Forumul Roman sau a bisericilor, antice basilici romane; apoi clădiri medievale destinate azi turismului, serviciilor dar și locuirii, dacă ne gândim la singura cetate medievală locuită din Europa, care este Sighișoara.
La Viena, Geneva, Paris, în orașele Italiei dar și la București, Iași sau orașele mai vechi ale Transilvaniei, vârstele mai vechi respiră alături de viața cea nouă. A fost alegerea oamenilor, singurele ființe, care au dezvoltat dintr-o necesitate culturală nevoia de memorie iar amintirea, dincolo de biologie, este mai la vedere în spațiul urban. În zona satului, amintirea s-a strecurat în tradiție. Este imaterială. Desigur, și aici sunt accesoriile legate de port, unelte, arhitectură. De aceea, orașul contemporan îmbină adesea elemente clasice cu elemente moderne în arhitecură, de la materialele folosite la design; muzica orașelor vechi, de la preclasici la moderni, este prezentă în sălile de concert; literatura, de la teatrul antic la Ibsen; vestimentația alătură mode și modele din toate vremurile și până la urmă, viața simplă trăită își îndreaptă mereu privirea spre clădirile vechi păstrate, prin diferite reglementări ale legilor privind patrimoniul cultural. Orașele fiecărui oraș sunt părți din povestea descendenților noștri îndepărtați, însă nu foarte diferiți de noi în ceea ce privește dorința de mai bine, de frumos, de idealuri și de speranță.
Putem vorbi despre o evoluție cognitivă accelerată a omului modern sau despre o fragmentare a conștiinței, în contextul hiperconectivității și al multitaskingului digital? Ce am pierdut, ce am câștigat, domnule Majuru?
Viaţa noastrã se mãsoarã obiectiv, mecanic, în timp real, de zile, ore şi clipe. Aceeaşi viaţã însã, se foloseşte de stimulii interiori ai unui alt timp, mai vechi, imuabil, perceptual. De aceea, forţa faptelor ţine de mecanica acţiunii iar conţinutul acesteia ţine de intensitatea percepţiei.
De aceea în mediul urban domină competiţia şi se trăieşte în tensiune. Toţi se grăbesc. O consecinţă va fi sporirea agresivităţii fiecărui individ, o astfel de trăsătură devenind poate un factor sine qua non a comportamentului fiecăruia. Agresivitatea duce la violenţă. Au loc modificări foarte rapide ale gusturilor, ale modului de viaţă, ale expresiei. Oamenii tind a se imita, unii pe alţii, se iau după modele de viaţă oferite de publicaţii şi televiziuni. Apar obiceiuri noi ce se impun o vreme, fiind apoi înlocuite de altele. Ca şi moda. Obiceiuri care nu prea ţin seama de percepte morale şi nici de sănătate. De aici creşterea patologiei psiho-somatice. Consecinţele nu pot fi în întregime prevăzute.
Ritmul schimbărilor este foarte accentuat. Au loc schimbări în zona sexualităţii, a alimentaţiei, a petrecerii timpului liber, a mişcării fizice individuale. Efortul fizic e tot mai redus. Toate acestea au o relevanţă antropologică majoră.
Schimbările intervin sistemic şi uneori în regim de urgenţă, efectele impun, fără întârziere, adecvări la noile situaţii. În numai zece ani omenirea se va resimţi în modul de viaţă cotidian de tot ce se inventează şi se aruncă pe piaţă acum.
Toate aceste întâmplări au adus la rândul lor, modificări de comportament, de mentalitate, au micşorat distanţele dintre ea şi el, îmbogăţind viaţa cuplului dar şi greutăţi în a o echilibra odată ce Ea a câştigat dreptul de a fi întrebată. S-au petrecut transformări uluitor de rapide în privinţa vestimentaţiei pusă în slujba trupului; jocurile minţii au ieşit din tiparele ceasloavelor şi s-au pus în slujba confortului intim. În cele din urmă, începutul vieţii private, a vieţii de cuplu, a intimităţii de orice fel, consumă și spaţiul public iar socializării i-a revenit cea mai importantă misiune în a micşora distanţele atât dintre cei doi protagonişti dar şi dintre generaţii.
Ce am pierdut? Suntem în decalaj regresiv faţã de vitezele Europei. Mai întâi trebuie recuperată „inteligența mâinilor„ priceperile, aptitudinile, sau cum mai sunt azi numite: „skills”. Apoi educația și formarea profesională.
Unde ne sunt profesioniștii? Oamenii care au în spate carieră și performanțe? În medicină, matematici, economie, inginerie și orice altceva? Aceștia mă pot determina să merg la vot. Deoarece am încredere în ceea ce au realizat până să-și dorească funcţia politicã. Asta contează. Ce este în spatele sutelor de figuranți politici? Neant! Fanariotism și șmechereală.
Ce poate însemna deprofesionalizarea o explică foarte bine Mircea Platon când se referă la profesori: „nu e legitim să ne întrebăm dacă deprofesionalizarea cadrelor didactice, de care poate că unii profesori se bucură acum pentru că se traduce în mai puțină bătaie de cap la catedrã, nu va determina diminuarea statutului lor profesional și, în cele din urmă, eliminarea lor în folosul inteligenței artificiale? Este un scenariu plauzibil, în condițiile în care nimeni nu va vrea să cheltuiască prea mulți bani pe educația forței de muncă brută din România”.
Țara mea regresează. Și aceasta pentru că țara mea se află pe mâini vulgare, de vagabonzi ai vieții, plictisiți ai mișcării, regresivi ai creierului, oportuniști ai circumstanțelor. Țara mea regresează și pentru că un preşedinte ales, undeva prin 2009, „cerea de la școală mai mulți tinichigii decât filosofi, asta chiar în timp ce guvernul Boc desființa școlile profesionale la propunerea ministrului Educației de atunci, Ecaterina Andronescu”.
Ce am câştigat? Cât mai există oare din România, așa cum ne-o proiectăm în imaginația noastră? Cât mai există oare din România activă, regenerantă demografic?! Topirea demografică a României este cu dublu sens și dublă proiecție de viitor, pe negativ:
1. Implozia demografică este atât în privința scăderii numărului de locuitori cât și în privința deprofesioanalizării agresive a categoriilor active de populație. Hemoragia de profesioniști și calificați, de la medici la strungari, de la economiști și IT-iști la zidari și instalatori este sprijinită deliberat prin politici de subfinanțare și eliminarea oricărui orizont de așteptare. Apoi nu-i de mirare creșterea populației vârstnice, rămasă pe loc, în raport cu populația activă, tot mai hotărâtă să plece. Împingerea vârstei de pensionare pentru femei la 65 de ani este rezultatul sărăciei care ne așteaptă și al îndatoririi peste măsură de către clasa politică a poporului român, prin împrumuturi externe.
2. Superficializarea și astfel vulnerabilizarea demografiilor active prin subfinanțarea și eterna refromare a educației, cercetării și sănătății, dar și marginalizarea profesionalismului acolo unde îndrăznește să reziste în interiorul granițelor naționale. În zonele decidente ale politicii avem o rotație continuă de derbedei în vreme ce profesioniștii sunt ținuți în zona gri a societății.
După o sută de ani de reformare și dezvoltare instituțională a statului modern, fapt care include și apariția pe hartă a României, între 1848-1948, au urmat peste 70 de ani de demantelări instituționale, și distrugeri de categorii profesionale și urbanizate, urmate apoi de reveniri și construiri accelerate pentru a mulțumi planul cincinal în patru ani și în cele din urmă, pentru a distruge iar, la fel de accelerat, munca altor generații, forțată sau voluntară, între anii 1948 și 1989, căci după 1990 dezechilibrele sociale, profesionale și economice au fost mereu prezente și au întors România la stadiul anilor de după război, ca nivel de trai și educație. Se întâmpla undeva către 1990-1998. Când a scãzut dramatic și speranța la viață precum și valoarea veniturilor lunare, adesea salariul neputând acoperi întreținerea lunară. Pentru familiile monoparentale sau dezorganizate a fost dramatic. De aici și hemoragia muncii înalt calificate dar și a lucrătorilor cu brațele din mediul rural sau din periferiile orașelor mici, formându-se mici Românii în unele zone din peninsula iberică și peninsula italică.
Prezentul este cel puţin discutabil din perspectiva recuperării diferențelor de civilizatie, profesionalizare si tehnologizare chiar și faţã de vecinãtãţile apropiate cum ar fi de pildă Cehia, Polonia sau Slovenia.
Cum este România pregãtită să înțeleagă ceea ce este în desfășurare acum pentru următoarele cinci decenii de existență? Cinci decenii, la capătul cărora din aproape 19 milioane vom mai rămâne puțin peste 16 milioane de locuitori, dacă va continua ritmul emigrării demografiilor calificate. Am construit o abordare ȋn volumul Copilãria la români. Istorie şi prognozã (1850-2050).
În trecut, adaptarea la schimbare se făcea în sute de ani. Astăzi, se întâmplă în câteva luni. Ce efecte are această viteză asupra memoriei colective și asupra identității individuale? Care considerați că sunt cele 3 profesii care vor dispărea în 5 – 10 ani?
Țările dezvoltate, și de aproape, și ţãrile emergente, au în comun metoda trecerii reale la societatea postindustrială (care nu înseamnă distrugerea industriei, cum a fost la noi după 1990), ci este bazată pe informație, cunoaștere, comunicare rapidă, investiții masive în educație, cercetare, inventică, înaltă tehnologie și un nivel înalt al profesionalizării populației, eforturi susținute de a aplica și perfecționa constant formele democratice de guvernare, respectul pentru drepturile și libertățile fundamentale ale omului, pentru lege și ordine.
De ce este necesară investiția în tehnologie, cunoaștere, inovație, educație și înaltă tehnologie încă de pe acum? Pentru că, tinerele generații Y și Z, “odată cu utilizarea masivă a tehnologiilor mobile și digitale, capacitățile lor cerebrale par să sporească” și anume “se pare că ar avea capacitatea de a trata mai ușor informațiile în paralel și nu secvențial. Astfel ar fi mai apți pentru activitățile complexe cu sarcini multiple”.
Schimbările vor fi în viteze accelerate iar sincronicitatea va însemna mai ales varietate. Impactul va fi nimicitor pentru societățile nepregătite pentru acest salt și vor deveni astfel opțiuni de exploatare secundară pentru câștigători, fie pentru resurse, fie pentru forța de muncă ieftină. Cum de altfel se plaseazã în acest moment ţara noastrã.
Copiii noștri de azi, pe mãsură ce vor deveni adulți, se vor deosebi de noi în primul rând pentru cã nu vor avea memoria războiului rece, regresul vieții cotidiene în interiorul unei tiranii sau amintirea victoriei “lumii libere” și drept urmare vor avea alte sensibilitãţi ideologice și de vot politic dar și de raportare în relația cu statul. Lumea în care ei se pregãtesc să intre va fi (și este deja) dominată de inamici invizibili, de neimaginat pentru noi, acum 40 sau 50 de ani, fiind vorba de specificul unui cotidian “terorist, infiltrat, fanatic și mondial” care pot “justifica din punctul lor de vedere renunțarea la anumite drepturi din naștere, cum este cel la viață privată. Cu alte cuvinte, generațiile Y și Z din ţările dezvoltate răspund exigențelor de libertate ale pãrinților lor cu nevoia de securitate”.
Reacţia adulților de mâine, către 2030-2040, va avea un specific: vor fi mai “puțin prezenți la manifestații și greve” preferând în schimb “să ocupe piețele pentru a-și arăta dorința pentru altceva” așa cum ar trebui să ne amintim de fenomenul Occupy Wall Street din New York. Vor fi “mai puțin încrezători în sistemele tradiționale” și vor prefera “petițiile și nu delegarea dorinței de schimbare prin intermediul votului”. Când aceste generații vor ridica masã critică (și încep deja să o aibă în zone urbane din România) partidele conservatoare cu platforme politice clientelare este posibil să sucombe în fața platformelor politice adaptate schimbărilor de mare viteză în zona socială și profesională, și care-i reprezintă pe adulții de mâine. Deoarece se vor confrunta și cu o mare problemă socială și profesională asupra căreia statul trebuie să pregãtească pârghiile necesare să o ajusteze, deoarece, adulții de mâine “vor asista la dispariția meseriei exersate de pãrinții lor, în timp ce, în 60% din cazuri, a lor nici nu existã încă.”
Statele dezvoltate precum și statele emergente au această preocupare deja și au dezvoltat de foarte multă vreme un element comun pentru un viitor care să nu-i surprindă nepregãtiți.
Credeți că omul contemporan are o minte mai „plastică” sau mai „fragilă” decât omul din epocile pre-digitale?
Copiii sau nepoții unora dintre noi, vor avea în următorul deceniu între 20 și 30 de ani. Alții vor trece de acest prag. În primul rând se vor trezi într-o lume mai restrânsă demografic, privind populația activă mai ales. La senectute, peste alți 20 sau 30 de ani vor descoperi astfel că țara lor va avea probabil 16,9 milioane de locuitori sau 15,5 milioane de locuitori (pornind de la datele INS). Apoi, senectutea va ridica o reală problemă legată de întreținere și costuri, iar copiii noștri de azi, bătrânii din viitor, vor reprezenta 5,1 milioane față de numai 3,2 milioane în prezent.
Pe parcursul vieții lor, populația lumii va trece de la 7 miliarde în prezent și se va îndrepta către 9 sau 10 miliarde în 2050. Problema cu care se va confrunta copiii noștri, în viața lor de adulți, nu va fi hrana ci profesionalizarea continuă, deoarece noile competiții la nivel mondial și continental, dacă vreți, se vor concentra pe distribuția performanței profesionale și a bogãției minerale. Pe tehnologie și posibilitățile de adaptare.
Ceea ce este foarte interesant, pentru prima dată “majoritatea oamenilor în vârstă de 50 de ani își vor avea pãrinții în viață către 2050”. Dar cum va evolua generația copiilor noștri către 2050? Potrivit lui Virginie Raisson “fiecare generație are propria sa identitate și propriile referințe. Dacă munca se află în centrul sistemului de valori al generației baby-boom de exemplu, generația X (1965-1989) adaugă o nouă înclinație pentru tehnologiile informației. Așa numita generație Y sau digitală de copii născuți între 1980 și 1999 este aceea a tinerilor conectați cu vârful degetelor la informație, dar și la prieteni. În fine, pionierii unei noi civilizații, copiii din generația Z, născuți după 2000, sunt cei care mânuiesc ecranele mobile și tactile chiar înainte să învețe să vorbească. Fără să-și dea seama, acești copii anunțã un viitor în care, când vor crește, vor răsturna societățile”.
Așadar Generaţia X trece treptat de la maturitate la senectute în următorul deceniu, iar generațiile Y și Z pregătesc schimbările și prefigurează viitorul. Lor le este destinat acest capitol, pregătindu-i, sperăm, pentru schimbările prognozate (unele deja în desfășurare) să se petreacă pe timpul vieții lor. Ei sunt “pionierii mileniului”.
Desigur, prima confruntare va fi legată de îmbătrânirea unor demografii consistente, unde este inclusă și generația mea, numitã X, iar această îmbătrânire, existã temerea, “va destabiliza în curând numeroase societăți din lume”. Dar acest proces nu are legătură numai cu trecerea obișnuită a anilor ci va fi determinată și de o realitate pe care copiii de azi o vor cunoaște în timpul vârstelor active. Astfel, se consideră că “cei sub 30 de ani ar putea să trãiască chiar mai mult de un secol, datorită convergenței între nanotehnologii, biotehnologii, informatică și neuroștiințe”.
Eu sunt extrem de nostalgică după Bucureștiul pe care simt că-l pierd și asemeni mie, cred că sunt mulți. Este un mecanism de apărare cognitivă, o lipsă de adaptare sau o ancoră culturală? Dumneavoastră, după ce vă pare rău?
Orașul Bucureşti este un oraş neadministrat. Nu are coerenţã administrativã iar interesele prevaleazã asupra prioritãţilor. Mecanismul de apãrare cognitivã, într-o astfel de societate se ancoreazã în profesie şi intimitate. Dacã nu poţi evolua profesional potrivit proiectului tãu de viaţã, şi pentru a-ţi salva echilibrul intimitãţii, poţi migra ȋntr-o altã culturã, lucrând aşadar pentru un alt oraş sau o culturã diferitã, cu ajutorul nomadismului virtual. Aceasta este o mare şansã şi dacã putem vorbi de o astfel de ancorã de salvare, aceasta ne mai rãmâne. Regret şansele pe care acest oraş şi societatea româneascã le-a ratat din cauza machiavelismului şi intereselor. Dar aş dori sã revin asupra nomadismului virtual şi a consecinţelor sale pentru societatea noastrã, care respirã feudal în resorturile sale intime.
Nomadismul virtual sau «Continentul fluid» se conturează treptat, pas cu pas, fiind configurat de “sute de milioane de persoane care se conecteazã în fiecare zi pe internet și colaborează cu oameni pe care nu îi vor întâlni niciodată”. Mai mult, „din momentul în care ideile, capitalurile, munca și bunurile pot circula fără oameni, geopolitica este depășită, retrãgând statelor suveranitatea asupra mobilității”.
Dezvoltarea socială va avea ca impact sfârșitul geografiei ca delimitări obiective și de aici nomadismul istoric va prelua caracteristica fluidă a noului continent către care va migra. Iar acest nou tip de migrare se va numi, potrivit lui Attali, «hipernomadism».
Primii pași sunt făcuți de prezența mecanismelor puse în mișcare de societatea fluidă, economia colaborativă și aceea contributivă, în fapt, un singur fenomen în interiorul căruia “se pot diferenția patru tipuri de practici: de la egal la egal (peer to peer), economia circulară, economia donației (gift economy) și cea a bunurilor comune. Concepută în mare de către contracultura libertară californiană, prima se bazează pe principiul liberului schimb, de la egal la egal, și vizează emanciparea individului față de structurile sociale considerate universale și propune să-i pună pe oameni în contact, prin intermediul unor platforme dedicate folosirii în comun: carpooling, cazare, muzică, video, cursuri particulare etc. Convinși că originea creativității se află în libertate și autonomie, adepții acestor curente își creează propriile spații de punere în comun, cu sisteme de tipul hackerspace sau fablas”.
În lumea în care trăim, primul pas în viitor a fost fãcut în sensul că ne confruntăm cu întreaga realitate tehnologică. Lumea noastră este deja o tehnologie de percepție, gândire, acțiune; orașele noastre au devenit inteligente; identitățile noastre sunt parțial virtuale; sistemele noastre economice, ecologice și politice pe deplin senzoriale și cibernetice. Tehnologiile ne preocupă pe toți și nimeni nu rămâne neafectat de ele. Aceasta aduce cu sine o responsabilitate pe care trebuie să o confruntăm cu toții împreună.
Cum se vede societatea românească de azi prin ochii unui antropolog care știe cine a fost Boierul Mogoș? Putem vorbi de un regres în educație?
România continuă să producă mai degrabă muncitori agricoli sau munca ușor necalificată “care nu generează proprietate intelectuală, ci doar fac munca de jos pentru softurile altora” . în vreme ce, multe analize, care descriu secolul în care trăim, confirmă faptul că el va fi marcat de cel ce știe mai bine să profite din plin de știință, să anticipeze și să-şi folosească un minimum de resurse pentru a obține rezultate maxime.
Cum se trăiește în România și ce șanse sunt totuși, pentru aceia care doresc să realizeze performanțã în profesia lor, să iasă din perspectiva unui demers solitar, adesea insolit, pentru a construi unul comunitar/programatic şi recunoscut? Ponderea abandonului școlar a fost mereu în creștere după 1990 și mai ales după anii 2000 iar realitatea descendentă a fost puternic marcată, din această perspectivă, de realitatea pandemiei. Distanțarea învățământului online se aseamănă cu ceea ce însemna învățământul de la distanță cu 40 de ani în urmă, numai că în anii 1980 nu se petrecea în timp real. Abandonul a fost însoţit de un de dezinteres în creștere față de pregătirea școlară, şi de aici şi scăderea mediilor de absolvire la bacalaureat și, apoi, evident, mediile foarte mici de admitere în învățământul superior. Mai mult, unele unități universitare private acceptau în anii trecuți și elevi cu medii sub 5 obținute la bacalaureat. Nivelul de performanță a scăzut și el printre aceia care au reușit să termine liceul sau învățământul superior. Sincron cu această prăbușire a calității învățământului a avut loc și creșterea ponderii profesorilor “cu rezultate slabe sau mediocre la titularizare” care în anul 2007 era de 60% în România față de 18% cât era media în UE. Apoi adulții care-şi doreau reprofesionalizare, așadar care au participat la forme de educație permanentă în timpul vieții a fost de 1,3% în România față de 10,8% cât a fost media în UE.
Și totuși, câți dintre absolvenții de școală superioară reușesc să facă performanță? Pentru că și sistemul construit la începutul anilor 1980 a rămas neschimbat, acela de învățământ obligatoriu inițial până la treapta I de liceu, pentru ca apoi, după 1990, să se ofere opțiuni pentru toatã lumea de a continua pregătirea școlară până la bacaluareat, prin fracțiuni de notare, astfel încât examenul de intrare la liceu să devină mai degrabă o repartiție în funcție de mediile școlare. Această realitate ascunde un șomaj camuflat pentru tinerele generații, care trebuie ținute cât mai mult în școală pentru că oricum nu pot fi absorbite de economia țării. Cei care reușesc însă să închidă pregătirea, cu o licență sau master, aduc cu ei o altă realitate și anume analfabetismul cultural. Iar acesta “se plãtește scump și utilitarismul unor generații de doctori sau de ingineri fără cultură umanistă, fără imaginație, morală și fără înţelegere a națiunii în sânul căreia activează va avea efecte dezastruoase”.
Și avem astfel liberi profesioniști care nu pot excela în asocieri de idei care să lege profesia lor de alte domenii și alte specializări, astfel încât să poată trece praguri în timpul vieții lor, atunci când se produc schimbări, care cer adaptare, precum părăsirea profesiei inițiale și trecerea/adaptarea la una nouă. În final, dacă privim în urmă, vedem de fapt rezultatul dezastruos al unei reforme “care ne-a împins în zona precariatului educațional și a dispariției ca națiune”.
Ajungem la următorul nivel, al centurii de asteroizi sociali, de unde este selectată elita profesională, meşteşugărească sau agricolă chiar, și mai ales clasa politică. Competența și integritatea nu prea se regăsesc în aceste zone rarefiate ale societății românești decidente, deoarece anii de legatură școlară le-a distrus capacitatea “să intre în contact intelectual cu lumea din jurul lor, cu realitățile trecutului sau ale prezentului” pe când asocierile de idei și planurile aflate în desfășurare sincronă, în jurul României, în apropierea ei sau la mari distanțe, ei bine, acestea sunt aproape invizibile și greu de prins, chiar și de către cei mai buni.
Așadar, punctul de plecare al tinerilor de azi, adolescenți sau studenți, nu este deloc pozitiv iar recuperarea statului va trebui facută prin sprijin necondiționat față de competențele profesionale și integrității civice și morale. Iar școala va trebui “să pregatească elevii în acest scop. Educați în acest sens, nu toți vor deveni elite, dar toți vor deveni o națiune. Respectul față de valori se cultivă, încă din școală, atunci când înveți să respecți pe altul pentru ce poate face și te deprinzi să fii respectat de alții pentru ce poți face”.
“Orașul coboară pe chipul oamenilor”, spuneați… Cum arătăm, domnule Adrian Majuru?
În cursul vietii noastre adunăm într-un «muzeu» personal, a cărui vitrină este chipul nostru, tot ceea ce întâlnim şi consumăm pe măsură ce creştem şi se desfăşoară în jurul vârstelor parcurse, de la şcoală la carieră, pe de o parte. Iar pe de altă parte, purtăm şi desfãşurarea unei cronologii orizontale, a ceea ce dorim să devenim, nu prin forţa împrejurărilor şi a circumstanţelor, ci prin forţa schimbărilor provocate de noi.
Fiecare purtăm cu noi un muzeu personal, în care adunăm şi conservăm urmele unor atitudini consumate sau dorite, amprentele unor idealuri așteptate sau împlinite, prelungirile multor eşecuri asumate dar şi vindecate. Acest muzeu este chipul nostru.
Întreaga sumă de manifestări ale mentalităţii româneşti reprezintă continuarea manifestărilor similare, din veacurile anterioare. S-au schimbat doar accesoriile cotidiene, importate şi adaptate necesitãţilor fiecărui individ sau fiecărei colectivităţi, de la legislaţie la comportament. Adunăm în muzeul personal prelungiri ale generaţiilor mai vechi pentru cã dincolo de cartela genetică mai există şi una culturală la fel de puternică şi îndelungată, şi adesea aceasta din urmă o poate modifica pe cealaltă.
Fiecare dintre noi suntem finalitatea proiecţiei pãrinţilor noştri şi, în acelaşi timp, pregãtim proiecţia noastrã de viitor, prin copiii noştri. Nu se trage niciodatã linie; este o cãlãtorie pentru care trebuie sã te pregãteşti cu fiecare vârstã şi cu fiecare generaţie, şi care defineşte ceea ce numim „istorie”.
De aceea, tot ce se întâmplă din copilărie până la maturitate contează pentru ceea ce va fi în cele din urmă bătrâneţea : obiceiurile de viaţă (alimentare, de muncă, de odihnă, etc.) nu mai puţin filosofia adoptată, orice secvenţă a comportamentului, toate pregătesc calitatea vârstei a treia, poate şi a patra (menţionăm totuşi şi premisele genetice, problema „longevităţii potenţiale”). Tot ce simte un tânăr sunt doar semnale ale tinereţii, de care acesta nu este tocmai conştient. Sunt semnalele normalităţii. Cei tineri însă nu au de la bun început, aşa cum am spus, conştiinţa tinereţii, a valorii vârstei lor şi nu numai că-şi ignoră bunul de preţ pe care-l deţin, tinereţea, care înseamnă rezistenţa la efort, factorii de risc ce devin aproape inexistenţi, elan permanent, rezervă inepuizabilă de energie etc., dar abuzează de aceste calităţi, le risipesc.
În schimb, tot ce simte un bătrân, sunt semnale ale bătrâneţii. El este conştient de acest fapt. Un bătrân simte practic tot timpul că este bătrân. Semnalele primite de un vârstnic, condiţia de a fi vârstnic, îi obligă să-şi conştientizeze vârsta, să-şi limiteze efortul conform capacităţii, să nu facă gesturi riscante. Unui bătrân conştiinţa vârstei nu-i este întreţinută numai de semnalele primite de la organism. Cei din jur îi transmit, în plus, continuu semnale prin care-i întreţin conştiinţa vârstei. Dar, aşa s-au petrecut lucrurile întotdeauna şi aşa se vor petrece mereu. Este imposibil să fie altfel, aceasta este ordinea vârstelor, fiecare vârstă, fiecare etapã de viaţă, are condiţia ei. Ar fi nefiresc ca un tânăr să-şi drămuiască capacităţile de la tinereţe gândindu-se că ar putea eventual să zburde la bătrâneţe. Cei tineri, pur şi simplu nu se gândesc la propria bătrâneţe ca şi cum pentru ei bătrâneţea nu ar exista. Pentru că trăim şi înţelegem cu adevărat numai vârsta pe care o avem.
Dar este posibilă, și se impune înțelegerea vârstei trăite prin cunoașterea vârstelor similare trăite diferit, în trecut, de alte generații. Pentru cã adunăm în «muzeul personal» prelungiri culturale ale generaţiilor mai vechi.
Lumea noastră se schimbă. Timpul trăit devine cea mai importantă investiție. Și dorința cu cea mai mare greutate. Urmează timpul oferit celuilalt și familiei, aflat în mers sincron cu timpul profesiei. Totul va orbita în jurul acestei ecuații: timpul trăit și timpul profesional. Rezultatul dorit este echilibrul interior și deschiderea continuă spre nou, către exterior. Aceasta va deveni curând o realitate, care va transcende vârste, spații culturale, de gen sau confesiune.
În concluzie, felul cum arătăm în copilărie, maturitate, reflectă, dincolo de ontogenie și alte determinări științifice, spațiul în care trăim. Cu alte cuvinte, muzeul nostru personal își rearanjează exponatele în funcție de „vizitatori” (istorie și ideologii), dar și de activitatea constantă de „redecorare” (schimbările spațiului urban din jurul nostru).
La senectute întreaga expresie umană, și în special chipul, ne exprimă pe fiecare, spune ceva despre noi, despre biografia noastră. Altfel, un proces natural influențat de factori culturali, sociali, istorici.
Am o întrebare pentru istoricul Majuru: care este cea mai intresantă descoperire arheologică în raza orașului București, din ultimii 10 ani?
Dacă orașul București continuă să aibă taine sau istorii care așteaptă să fie mărturisite atunci cu siguranță toate aceste oportunități sunt ascunse sub pașii noștri, la sute de ani distanță adesea, de timpul vieții noastre. Avem un oraș misterios care ni se dezvăluie în resorturile sale intime și îndepărtate, chiar dacă vorbim și de secolul al XIX-lea; oraș ascuns care ne este dezvaluit de către arheologi.
Chiar dacă la prima vedere nu sunt descoperiri de anvergură trebuie să subliniem faptul că zona orașului București a fost pentru foarte mult timp istoric un culoar de trecere, din zona spațiului sud-dunărean către Europa centrală prin Transilvania iar punctele de traversare ale Dâmboviței și Colentinei au fost puncte nodale pentru vetre de sate asociate comerțului. Așezarea urbană apare relativ târziu la scară istorică, în secolul al XV-lea iar de atunci, după cum veți descoperi și în această carte, avem foarte multe detalii de istorie cotidiană care ne pot bucura lectura deși pentru asta trebuie să explorăm fundațiile unor biserici străvechi și spațiul unor necropole uitate și aflate acum sub trotuarele și străzile capitalei. Acest oraș deși recent încă mai oferă surprize istorice.
Dacă doriți să experimentați la vedere trepte istorice vă recomandăm să vizitați de pildă biserica Răzvan din centrul orașului pentru că terenul din jurul ei reprezintă nivelul de călcare al secolului XIX început și la fel am putea spune despre grădina din jurul bisericii Flamandă, numita așa prin tradiția istorică, biserică aflată pe blv. Dimitrie Cantemir. Cel mai vechi nivel de călcare ce poate fi văzut se află în fața Curtii Vechi Domnești și are ca referință secolul XVIII, fiind mult sub nivelul străzii Franceză.
Sub aceste nivele de călcare mai sunt ascunse parți ale acestui oraș care așteaptă să fie explorate și dezvăluite, fie că sunt culoare ale unor vechi pivnițe sau nivelul de parter istoric, care prin demolări și reveniri succesive se află astăzi mult sub nivelul de călcare contemporan, fie că vorbim de fragmente de cimitire uitate, în jurul bisericilor vechi ale acestui oraș.
Acestea au fost motivele pentru care editura Corint a publicat un volum colectiv coordonat de colegul meu Vasile Opriș, dedicat cercetărilor arheologice din București, iar acest volum se numește: Sub pașii noștri. O călătorie arheologică prin București.
Acest volum vă invită să explorați prin lectură pasaje istorice dezvăluite, cele mai multe dintre ele, în ultimii zece ani, de colegii mei arheologi de la Muzeul Municipiului București. Autorii care semnează în această carte sunt arheologi experți și marturisirile lor vin după practica de teren facută în București și în judetul Ilfov, iar aria lor de acoperire științifică se întinde din preistorie până în vremuri recente. O echipă mică dar foarte dinamică și de înalt nivel profesional.
Domnule Majuru care sunt riscurile antropologice ale externalizării gândirii (către AI, asistenți virtuali, aplicații)? Este posibil să pierdem capacități cognitive esențiale, precum introspecția sau gândirea critică?
Culturile, tehnologiile și tehnicile culturale se cultivă reciproc. În contextul inteligenței artificiale, o întrebare este centrală: cum putem stabili valori culturale, puncte de acces și reglementări pentru a face dreptate multitudinii culturilor globale și a istoriei lor într-un proces continuu de dezvoltare? Tehnologiile nu sunt create și nici nu funcționează dincolo de istorie și cultură: ele apar în anumite momente și locuri, în anumite culturi – și la rândul lor se alimentează cu ele, având consecințe globale. Cum putem reuși să povestim în continuare istoria lumii și să dezvoltăm inteligența culturală necesară pentru a face față unei posibile noi culturi – cea a inteligenței artificiale – în mod deschis și critic?
Pentru că experiența umană nu poate fi cu nimic comparată, atunci, putem spera cã Homo Digitalis “va externaliza acele sarcini pe care computerele le fac mai bine către computer, și se va concentra pe experienţa umanã”. De exemplu, șoferii din viitor nu vor mai fi umani pentru cã mașinile vor fi autonome și astfel “nu vor obosi niciodată și nu vor fi distrase. Vor fi concentrate 100% pe condus, 100% din timp”. Se pune desigur problema cã vom construi în viitor calculatoare conștiente care vor acționa cel mai probabil într-o lume nesigură, aflatã în continuã schimbare și va fi “necesar să construim mașinării cu scopuri foarte deschise și cu abilitatea de a reflecta asupra felului în care vor atinge aceste obiective și cum le vor adapta”. De ce suntem siguri că inteligența artificială va fi sistemul de operare peste 20-30 de ani? Pentru că inteligența artificială a păstruns deja în viața privată și vom interacționa din ce în ce mai mult cu toate dispozitivele “conectate la viețile noastre vorbind cu ele. Nu vor exista tastaturi, vom realiza inputul și outputul de informație doar vocal și auditiv. Și această conversație te va urma în orice cameră, în mașină, la birou și apoi înapoi acasă”.
Abilitatea de a controla computere cu vocile noastre în loc de o tastatură a fost mult timp science fiction. Astăzi, asistenții vocali/virtuali precum Alexa, Cortana și Siri au devenit standard în smartphone-uri și multe alte gadgeturi. Cu difuzoarele inteligente, avem chiar și o clasă de dispozitive care pot fi controlate doar în acest fel. Impresia că computerele pot înțelege limbajul este din ce în ce mai puternică.
Ce modele din trecut (Renaștere, Revoluție industrială etc.) pot fi comparate cu această „explozie tehnologică”? Există lecții istorice aplicabile?
Obișnuința milenară a omenirii de a călători și cartografia spații și civilizații s-a încheiat. Circulația oamenilor, apoi a ideilor, banilor, mărfurilor au fost determinate de distanțe geografice, inegalitățile teritoriilor și nevoile și posibililtățile de înţelegere ale celor vizitați și ulterior colonizați. În ultimii 20 de ani “inovația tehnologică a contribuit la reducerea constrângerilor de natură fizică, la încetarea conflictului dintre Est și Vest și la construirea de infrastructuri la dimensiuni plantetare” și drept urmare, pentru prima oară în istoria omenirii, s-a constatat că, “peste tot unde conectivitatea progresează, confictualitatea tinde să scadă”.
Continentul fluid se conturează treptat, pas cu pas, fiind configurat de sute de milioane de persoane care se conecteazã în fiecare zi pe internet și colaborează cu oameni pe care nu îi vor întâlni niciodată. Mai mult, din momentul în care ideile, capitalurile, munca și bunurile pot circula fară oameni, geopolitica este depășită, retrãgând statelor suveranitatea asupra mobilității. Cu alte cuvinte, când le consolidăm scenariile pentru mobilitate arată un sens al istoriei care depășește deja viziunea politică pe care oamenii o au astăzi despre viitorul lor.
Conexiunea online prefigureazã opiniile economistului Jeremy Rifkin potrivit cărora “modul nostru de viață va cunoaște probabil o transformare mai profundă în următorul deceniu decât în mileniul precedent.(…) Între 2000 și 2050, conform graficului, dezvoltarea socială va crește de două ori mai multe decât în cei 15000 de ani precedenți; iar în 2103 se va fi dublat din nou”.
Dezvoltarea socială va avea ca impact sfârșitul geografiei ca delimitări obiective și de aici nomadismul istoric va prelua caracteristica fluidă a noului continent către care va migra. Iar acest nou tip de migrare se va numi, potrivit lui Attali, «hipernomadism».
Cum credeți că va arăta omul urban al viitorului? Vom deveni mai dependenți de tehnologie sau vom asista la o revenire spre natură și simplitate? Vom trăi mai mult?
Atunci când adolescenții și tinerii de azi, vor ajunge la 50-60 de ani, iar unii dintre noi, pãrinții lor, mai norocoși, poate că îi vom prinde în apropierea acestor vârste, deja inteligenta artificialã “va schimba dramatic lumea”. Aceastã lume, dincolo de mijlocul acestui secol “va fi foarte diferită de cea din prezent”. Tehnologia a livrat mereu confort şi a contribuit la creşterea speranţei de viaţã. După cum astăzi trăim incomparabil mai bine față de bunicii și chiar părinții noștrii, tot așa se aşteaptă ca, prin aceeași intervenție a tehnologiei, societatea de mâine să fie mai bună, mai blândă. Va fi în orice caz mai egalitară în sensul că “mulți oameni vor scăpa de sărăcie și mulţi se vor bucura de o viață mai confortabilă” cu condiția să avem cu toții parte de beneficiile pe care le aduce inteligența artificială, și nu doar cei care dețin tehnologia.
În lumea în care trăim, primul pas în viitor a fost fãcut în sensul că ne confruntăm cu întreaga realitate tehnologică. Lumea noastră este deja o tehnologie de percepție, gândire, acțiune; orașele noastre au devenit inteligente; identitățile noastre sunt parțial virtuale; sistemele noastre economice, ecologice și politice pe deplin senzoriale și cibernetice. Tehnologiile ne preocupă pe toți și nimeni nu rămâne neafectat de ele. Aceasta aduce cu sine o responsabilitate pe care trebuie să o confruntăm cu toții împreună.
În cursul vieții lor, copiii noștri îl vor cunoaște (sau vor deveni chiar) pe Homo Digitalis, considerat a fi succesorul nostru și va fi de fapt o specie “în care va evolua genul Homo în forma digitală”. Odată cu inteligența artificială, facem diferența între mai multe specii, nu doar între oameni și animale, iar percepția senzorială și interpretarea mediului se aplică la fel de mult tehnologiilor echipate cu senzori și – chiar mai de amploare – inteligenței artificiale. Ce specie va fi inteligența artificială? Cum ar trebui să ne raportăm la aceasta; dar ea la noi?
Potritvit lui Toby Walsh, automatele, computerele au abilitatea de a lucra la viteze mult mai mari decat oamenii dar au și o capacitate de stocare uriașă față de creierele noastre. Apoi nu au „o sursã limită de energie și nu obosesc niciodată putând funcționa fără oprire. Spre deosebire de oameni, automatele nu uită nimic și nu sunt orbite de propriile emoții și nu au limite să-și pună în comun cunoștințele și aptitudinile”. Se presupune ca homo digitalis va fi la început „o versiune digitală a noastră” și astfel vom fi „peste tot simultan” prin externalizarea gândirii noastre către calculatoare iar în final „vom scapa de limitele corpurilor noastre care au nevoie de odihnă și de somn și care în cele din urmă se degradează și mor”.
Sunteți manager al Muzeului Municipiului București, care nu este un simplu muzeu, ci un proiect cultural imens. Care este proiectul care vă este cel mai drag sufletului?
Muzeul Municipiului Bucureşti este probabil una dintre cele mai complexe instituţii publice din aceastã parte de ţarã iar responsabilitatea administrãrii manageriale este în egalã masura provocatoare şi complicatã. Este o instituţie pavilionarã, cu cel mai diversificat patrimoniu cultural din Bucureşti, având colecţii de arheologie, numismaticã, artã româneascã şi europeanã, arte decorative, artã graficã, fotografie, etnografie, astronomie, iatroistorie (istoria medicinii), carte rarã, documente, istoria teatrului, ştiinţã şi tehnicã, etc. Sunt nouã muzee deschise iar alte trei aşteaptã un deznodãmânt pozitiv, fiind închise pentru demararea şantierelor de consolidare şi restaurare: Palatul Voievodal. Curtea Veche, Casa memorialã Gheorghe Tattarescu şi Palatul Dacia –România (sediul Pinacotecii Bucureşti). Un muzeu are douã probleme distincte în România: organizarea unor depozite de patrimoniu la standarde astfel încât sã nu încalce legea patrimoniului şi spaţiile de expunere, care trebuie amenajate dupã aceleaşi normative din lege. Aceste spaţii trebuie securizate şi permanent întreţinute pentru echilibrarea parametrilor de conservare. Este foarte complicat sã echilibrezi lucrurile astfel într-un climat toxic de subfinanţare şi ingerinţã politicã în actul managerial, ceea ce determinã fragilizarea şi marginalizarea actului cultural precum şi precarizarea protejãrii patrimoniului prin amânarea finanţãrilor sau chiar anularea lor favorizând astfel operatori privaţi care folosesc patrimoniul public naţional pentru a organiza expoziţii; aceşti operatori privaţi nefiind muzee şi neavând specialişti angajaţi, potrivit legislaţiei specifice. Dar realizând profit. Se întâmplã mai ales în Bucureşti. Pinacoteca Bucureşti este o victimã a acestui sistem, din punctul meu de vedere, palatul Pinacotecii (Dacia-România, ca denumire istoricã) având o serie de amânãri tehnice privind atribuirea şantierului de abilitare şi restaurare, oferind astfel un prilej neaşteptat unui operator privat sã pãstreze imobilul Pinacotecii, pentru proiectele sale. Cel mai important proiect aşadar, în opinia mea, pentru Bucureşti, este Pinacoteca oraşului Bucureşti.
Pinacoteca Bucuresti se dorește a fi un proiect cu adresabilitate și artelor contemporane, după modelul Alte Pinakothek din Berlin sau Muzeului de Artă Modernă din Viena, care dublează muzeele mamă cu colecții clasice. Pinacoteca va fi așadar un proiect cultural dedicat artelor contemporane, cu întregul său panel de manifestări: artă plastică, fotografie, arte decorative, instalații, sculptură, muzică, teatru experimental, conferințe, ateliere vocaționale și cursuri) vor fi destinate demografiilor profesionale în formare sau aflate fie în curs de școlarizare vocațională (licee de profil, UNARTE, UNATC etc) fie aflate la început de carieră și simt necesitatea unui spațiu de manifestare și legitimizare profesională.
Un alt obiectiv al proiectului este acela de a forma o masă critică de profesioniști în zona mesajului cultural și al profesiilor liberale, care la rândul ei să pregătească și să formeze noile generații care se pregătesc pentru aceste zone și care în acest moment sunt în zona liceală sau se pregătesc pentru ea. Apoi se va forma un dialog profesional inter-generațional și multi profesional, ceea ce pentru București nu avem.
Pentru realizarea platforme culturale și educaționale toate aceste demografii au nevoie de un spațiu de manifestare publică, coordonat și legitimat de o instituție de profil cum este Muzeul Municipiului București. Muzeul Municipiului București deține infrastructura de specialiști, care pot organiza spații muzeale și genera evenimente culturale.
În concluzie, proiectul Pinacotecii București este o proiecție de viitor care urmează să aducă în fața publicului larg întregul fenomen plastic românesc, modern și contemporan.
Ținta trebuie să fie progresul, nu perfecțiunea!
