În exclusivitate pentru Longevity Magazine, Yolanda Crețescu, psiholog clinician și psihoterapeut adlerian, ne vorbește despre îmbătrânire dar nu despre un proces biologic, ci de un dialog interior – între ceea ce am fost și ceea ce devenim. Frica de bătrânețe nu e despre riduri. E despre pierderea sensului, despre rolurile care dispar, despre spaima că lumea continuă să se miște fără noi. Timpul nu este doar o măsură, ci o emoție, spune Yolanda, și cu fiecare an, învățăm că trecerea lui poate fi o renaștere sau o resemnare. Acesta este un interviu despre adevăruri nerostite, despre cum ne reinventăm când nu mai suntem tineri, despre nevoia de a păstra flacăra curiozității și a iubirii chiar și atunci când corpul începe să ne trădeze. O călătorie în care învățăm că nu contează cât trăim, ci cum alegem să povestim timpul care ne-a fost dat.

Când simțim că timpul nu este doar o măsură, ci o emoție? Există un moment anume care ne face să reflectăm asupra trecerii anilor?
Din perspectiva neuroștiinței, timpul devine o emoție atunci când activăm regiuni cerebrale precum amygdala și cortexul prefrontal, asociate cu procesarea memoriilor evenimentelor și a semnificațiilor personale. Adler a subliniat că percepția timpului este strâns legată de scopurile noastre. Momentul cheie este când realizăm că viața noastră are un sens – de exemplu, la nașterea unui copil sau la pierderea unui om drag. Atunci, timpul devine o „pânză” pe care proiectăm povestea noastră.

Ce schimbări sufletești aduce îmbătrânirea? Sau, haideți să nu spunem cuvântul acesta… îmbătrânire, ci să ne raportăm la trecerea anilor. Emoțiile noastre devin mai puternice odata cu trecerea anilor?
Trecerea timpului nu e un proces liniar. Unii oameni devin mai înțelepți, mai deschiși, mai autentici. Alții, însă, par să se închidă, să se teamă mai mult, să devină rigizi, să-și piardă din energia care-i anima odată. De ce? Creierul se schimbă. Nivelurile de serotonină și dopamină scad, ceea ce poate duce la mai puțină motivare, mai multă anxietate. Hormonii de stres pot avea un efect cumulativ, făcându-ne să reacționăm mai intens la lucruri care altădată nu ne deranjau. Oamenii nu se tem de îmbătrânire în sine, ci de pierderea controlului, a rolului social, a sensului. Când simt că nu mai sunt utili, că lumea nu-i mai înțelege, se retrag, se închid, devin suspicioși. Apoi, pierderea energiei vitale poate semnala o depresie mascată sau o resemnare: „Am trăit, acum aștept să se termine.” Ce putem face? Să recunoaștem că spaimele și rigiditatea au o cauză – biologică și psihologică. Nu sunt doar „capricii ale vârstei”. Să căutăm noi surse de sens: voluntariat, relații autentice, învățat ceva nou (chiar dacă e greu la început). Însingurarea e capcana fricii: frica de a fi dezamăgit iar, frica morală – ce vor spune ceilalți, frica de pierdere a timpului, a lucrurilor materiale, a resurselor. Să avem zilnic exerciții simple care să stimuleze creierul: mers pe jos în natură, jocuri ce mențin flexibilitatea mentală, conversații profunde (reînnoiesc sentimentul de conexiune). Eu (îmi) spun deseori „Nu e vina ta dacă simți că te îngrozește timpul. Dar ai puterea să-i răspunzi – nu prin luptă, ci prin curajul de a te redescoperi mereu.”

Cum putem transforma frica de îmbătrânire într-un proces de împlinire și acceptare? Adevărul e că în teorie, sună foarte frumos, elogios chiar. Realitatea, însă, e cu totul alta…
Frica este o reacție normală la necunoscut, dar creierul poate fi „reprogramat” prin reîncadrare cognitivă. Adler ne invită să vedem îmbătrânirea ca pe o etapă de libertate: scăpăm de constrângerile sociale ale tinereții și putem alege cu mai multă înțelepciune. Frica de îmbătrânire este, în fond, frica de moarte – cea mai profundă anxietate umană. Și da, acceptarea trebuie să includă și pregătirea pentru această trecere. Dar nu ca pe un capăt, ci ca pe o „transformare”. Creierul are o capacitate uimitoare de a se adapta chiar și la gândul morții. Repovestirea sensului este cheia: „Nu am trăit ca să mă tem de sfârșit, ci ca să las ceva în urmă – o poveste, o lecție, o umbră bună.” Tolstoi avea dreptate: odată cu vârsta, „scapi de tirania sexului, a vanității, a dorințelor efemere” – și poți alege să te focusezi pe ceea ce rămâne. Iar ceea ce rămâne, spune Adler, este „contribuția ta la comunitate”. Dar cum facem concret acest lucru? Aici m-am gândit la niște tehnici concrete pe care le folosesc în practica mea de cabinet și de viață. Un exercițiu de integrare a morții este să scrii o scrisoare către tine însuți din viitor, descriind cum ai vrea să fii amintit. Ce ai vrea să spună cei care ți-au cunoscut povestea? Acest exercițiu are un efect neurobiologic, activează dopamina și oxitocina, hormonii care atenuează frica prin conectare la sens. Un alt exercițiu este „dezbrăcarea de iluzii”: recunoaște că tineretea nu este sinonim cu fericirea, iar bătrânețea nu este sinonim cu pierderea. Fiecare etapă are darurile ei. Libertatea adevărată vine când nu mai fugi de limite, ci le folosești ca pe niște frontiere care-ți definesc esența. O altă temă, deseori auzită – moartea ca motivator! Dacă ți-ar mai rămâne doar un an de viață, ce ai opri, ce ai începe, ce ai iubi mai mult? Răspunsul la această întrebare este „busola ta către acceptare”. Pentru mine, a nu te teme de bătrânețe înseamnă a fi în pace cu ideea că ești doar o poveste care se spune – dar poți alege cum să rămâi în amintire.

Mulți oameni simt că sufletul lor are o vârstă diferită de cea biologică. De ce?
Sufletul este suma experiențelor noastre, iar creierul procesează timpul subiectiv prin prisma memoriilor semnificative (hipocampus). Dacă rămânem blocați în resentimente, „îmbătrânim” prematur. Am văzut tineri de 30 de ani cu ochii stinși de oboseală, care se plâng că viața lor s-a terminat înainte să înceapă cu adevărat. Și am întâlnit bărbați de 70 de ani care pășeau ușor, cu o scânteie de curiozitate în privire, de parcă lumea era un dar pe care abia acum începeau să-l desfacă. Creierul nostru nu e un ceas obiectiv. El ține cont nu de ani, ci de intensitatea cu care am trăit. Un tânăr copleșit de stres și presiuni poate avea în interiorul lui un bătrân resemnat – neuronii lui se comportă ca ai cuiva mult mai în vârstă, epuizați de lupte prea mari, prea devreme. Pe de altă parte, un pensionar care refuză să se lase pradă rutinei, care își pune creierul la treabă cu activitări noi, poate păstra o tinerețe mentală care-i face pe tinerii din jur să se întrebe care e secretul lui. Aș spune că problema nu e vârsta, ci povestea pe care ne-o spunem. Tinerii care se simt epuizați cred adesea că au ratat trenul succesului – deși în realitate, nici măcar nu au ajuns la gară. Ei trăiesc cu un sentiment de urgență falsă, ca și cum viața ar fi un maraton unde au rămas în urmă în primul kilometru. La cealaltă extremă, bătrânii care se simt tineri au descoperit un adevăr simplu: au scăpat de povara așteptărilor altora. Nu mai trebuie să dovedească nimic nimănui, și asta le dă o libertate pe care mulți tineri n-o cunosc. Secretul stă în a înțelege că vârsta sufletului e o alegere, nu o condamnare. Poți fi un tânăr bătrân dacă te închizi în resentimente și regrete. Sau poți fi un bătrân tânăr dacă alegi să vezi fiecare zi nu ca pe un pas către sfârșit, ci ca pe o șansă de a descoperi ceva nou. Când un pacient tânăr îmi spune că e prea târziu pentru el, îi arăt un bătrân care abia acum își împlinește visul. Când un bătrân se plânge că nu mai are energie, îi amintesc de tinerii epuizați care ar da orice pentru o fracțiune din înțelepciunea lui. Timpul nu ne definește – doar noi definim ce facem cu el.

Se spune că momentele de introspecție profundă vin odată cu anii. Există o lecție pe care doar trecerea timpului ne învață?
Neuroștiința arată că introspecția profundă este legată de maturizarea cortexului prefrontal. Lecția este că fericirea nu vine din realizări exterioare, ci din reconcilierea cu propriul scop. Înțelegem că viața nu e despre perfecțiune, ci despre contribuție.

Care este cea mai frumoasă parte a îmbătrânirii, aceea pe care oamenii nu o văd mereu?
Transformarea bătrâneții într-o etapă demnă de trăit, nu doar de suportat. Creierul bătrân este mai bun la „sintetizarea” informațiilor – vedem conexiuni unde tinerii văd fragmente. Adler numește aceasta *înțelepciunea socială*: capacitatea de a iubi fără așteptări, de a ghida fără a controla. Când vine vorba de bătrânețe, lumea vede adesea doar lipsurile: memoria care scade, agerimea abia mai pâlpâie, energia nu mai e la fel de aprigă. Dar uită să vadă farmecul pe care doar vremea îl poate aduce – o altfel de bogăție, una mai liniștită, mai adâncă. Ce are nevoie creierul la bătrânețe? Nu e vorba doar de pastile sau exerciții de memorie. Creierul vrea „sens” și „legături”. În locul iuțelii tinereții, care săgetează din idee în idee, bătrânețea aduce o „luciditate calmă”– capacitatea de a vedea esențialul și de a-l ține strâns. Neuronii nu mai sunt atât de repezi, dar sunt mai bine conectați în ceea ce contează cu adevărat. Ce putem face? Agerimea mentală se înlocuiește cu înțelepciunea experienței – nu mai ghicești rapid, dar știi exact unde să cauți răspunsul. Efervescența tinereții lasă loc liniștii interioare– bucuria de a privi un apus fără să simți nevoia să o postezi nicăieri. Iuțeala minții poate fi întreținută prin curiozitate constantă– citit, puzzle-uri, învățat lucruri noi, chiar dacă mai încet. Memoria se poate susține prin „povești spuse și rescrise” – povestitul amintirilor le fixează, le transformă în moștenire. Interesul social nu dispare, ci se rafinează – nu mai ai nevoie de mulți, ci de câțiva prieteni adevărați. Viața sexuală se transformă, nu se stinge – devine mai mult despre apropiere și tandrețe decât despre performanță. Secretul nu e să lupți cu timpul, ci să-l lași să te modeleze altfel. Bătrânețea nu e o dimineață de toamă, ci o a doua primăvară – una în care înflorești mai rar, dar cu mai multă savoare.

„Pentru mine, tinerețea este vârtejul care te aruncă înainte; bătrânețea e malul pe care, în sfârșit, poți să te oprești și să vezi unde ai fost.” 

Cum putem învăța să vedem frumusețea din fiecare etapă a vieții, fără să ne temem de ceea ce urmează?

Prin gratitudine activă – exerciții care stimulează producția de oxitocină (ex.: jurnalul bunăstării), antrenarea mentală de a începe orice analiză asupra evenimentelor zilnice cu resursele obținute în urma acelui eveniment, cu punctarea actiunilor posibile, nu a celor negative, grele, imposibile. Adler propune să ne concentrăm pe ceea ce putem oferi, nu pe ceea ce pierdem.Fiecare vârstă are misiunea ei. Da, este greu să scăpăm de îngrijorări, frici, comparații, posesii dar ne suntem datori cu încercarea de mai bine.

Yolanda, ce rămâne cu adevărat din noi atunci când timpul își lasă amprenta asupra sufletului?
Rămâne esența – conexiunile neuronale care au supraviețuit selecției naturale a memoriilor și valorile alese conștient, stilul de viață autentic, iar neuroplasticitatea confirmă: chiar și la 90 de ani, putem învăța să iubim altfel. Pentru că da, putem iubi, dar nu mai putem face sex, putem construi, dar nu mai putem căra. Putem mentora dar nu mai putem educa propiii noștri copii.

„Timpul nu ne fură tinerețea – ne eliberează de iluzia că ea era singura noastră putere. Creșterea este un act de curaj, nu de resemnare.” (Yolanda Crețescu)

Creierul este un stăpân pe care învățarea îl menține tânăr