Ca adulți, oamenii conștientizează permanent existența limitată în timp a oricărei ființe vii, însă, potențați de energia și dorințele specifice vârstei, în tinerețe, obișnuiesc să practice un stil de viață și să se comporte uneori ca și cum ar fi nemuritori. Această perspectivă subiectivă optimistă a minții umane, specifică primei părți a vieții, se schimbă însă, treptat, după instalarea primelor semne ale îmbătrânirii. Tinerețea fără bătrânețe și viața fără de moarte sunt, probabil, un deziderat vechi de când lumea…
Simpla percepere subiectivă a unei tinereți care nu va fi vreodată umbrită de senectute nu este un corespondent fidel al realității, iar cercetătorii în domeniul longevității ne spun că tinerii sunt, de fapt, cei care ar trebui să se gândească la bătrânețe și să își pregătească organismul din timp pentru a putea beneficia de o viață îndelungată. Cel mai important efect pozitiv al acestei pregătiri timpurii este, neîndoielnic, faptul că ne ajută să ne trăim ultima parte a vieții într-o stare generală de sănătate bună, pentru că ce bucurie ar fi o viață foarte lungă, dacă ultimii zeci de ani ai acesteia ar fi un calvar al unui corp grav afectat de boli și disfuncții. Reputatul prof. univ. dr. Gabriel Ioan Prada, directorul medical al Institutului Național de Gerontologie și Geriatrie „Ana Aslan“, oferă, în amplul interviu acordat revistei Longevity, sfaturi pentru o viață lungă și lipsită de boli.
TINEREȚE FĂRĂ BĂTRÂNEȚE ȘI VIAȚĂ FĂRĂ DE MOARTE
LONGEVITY: Există un secret al longevității umane? Ce trebuie să facem ca să trăim cât mai mult, dar și bine, desigur?
Prof. univ. dr. G.I. Prada: Este un deziderat vechi, care, practic, există și în basmele populare: tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte. Știți această îndrăgită sintagmă. Până la urmă, însă, e discutabil ce înseamnă bătrânețe. Depinde din ce punct de vedere abordăm definiția: cronologic, psihologic, social, biologic sau demografic.
BĂTRÂNEȚEA, UN CONCEPT CONVENȚIONALIST
LONGEVITY: Statistic vorbind, când începe bătrânețea? D e la ce vârstă?
Prof. univ. dr. G.I. Prada: Iar este o chestiune convențională. În momentul actual se acceptă că pragul de vârstă dintre adulți și persoane în vârstă ar fi de 65 de ani. Este limita acceptată de Organizația Modială a Sănătății și a fost aleasă convențional deoarece era nevoie să existe o diferență între adulți și vârstnici pentru a se putea efectua studii care să determine diferențele cu privire la diverse aspecte privitoare la alimentație sau la bolile care apar. Așadar, pentru a se putea realiza aceste studii, s-a ales un tip de diferențiere și cea mai la îndemână este această vârstă cronologică. S-a optat pentru vârsta de 65 de ani pentru că era vârsta de pensionare, nicidecum din alt motiv. În țările dezvoltate economic întâlnim o altă perspectivă. Există o vârstă flexibilă de pensionare, nemaifiind vorba despre vârsta obligatorie, pentru că nu toți oamenii sunt la fel. Ca urmare, această politică de pensionare s-a adoptat, de pildă, în Statele Unite ale Americii și în Marea Britanie. Aici, fiecare se poate pensiona la orice vârstă dorește, în funcție de capacități și ținând cont dacă este sănătos, dacă mai dorește să muncească etc. Oamenii nu sunt toți identici, croiți după un anume tipar, după cum nu toți îmbătrânim la fel. Da, diferim foarte mult unii de alții – aceeași persoană, în sine, nu își pierde rezervele funcționale în același timp și în același mod ale diverselor aparate și sisteme ale organismului. Mai exact, a spune că „îmbătrânim“ biologic poate însemna, la nivel cerebral, o pierdere a rețelelor funcționale cu o anumită viteză, iar la nivel pulmonar, poate, cu o altă viteză și așa mai departe.
SĂ ADĂUGĂM VIAȚĂ ANILOR, NU DOAR ANI VIEȚII!
LONGEVITY: Ce ține exclusiv de noi? Ce putem face ca să trăim rezonabil de bine cât mai mult timp?
Prof. univ. dr. G.I. Prada: Este necesară o abordare complexă. Se vorbește despre secretul tinereții fără bătrânețe, al longevității, dar nu există numai un singur secret. Practic, este necesară o abordare multilaterală, multidimensională. Foarte important este să nu uităm că mișcarea înseamnă viață. Un exercițiu fizic constant, consecvent, făcut în fiecare zi, ne ajută să ne prelungim existența în condiții de sănătate. În cele din urmă, asta este important, nu să trăim foarte mulți ani indiferent cum. Așa cum spunea doamna profesor Ana Aslan, să adăugăm viață anilor, nu doar ani vieții! Este, așadar, un complex de elemente pe care trebuie să le avem în vedere: mișcarea, evitarea poluanților, pe cât posibil, somnul suficient și, apoi, o alimentație adecvată fiecărei persoane, care să fie corelată și cu efortul fizic, și cu stilul de viață. Deci, chestiuni foarte complexe. Nu putem să spunem că există o rețetă pentru un anume lucru, ca și cum ai lua un medicament pentru a-ți prelungi existența. Nu se poate așa ceva.
PARTICULARITĂȚILE COMUNE CENTENARILOR
LONGEVITY: Cât contează genetica și cât contează acești factori de risc pe care i-ați menționat?
Prof. univ. dr. G.I. Prada: S-au făcut o serie de studii. De exemplu, un domn din Statele Unite ale Americii, Dan Buettner, care nu este medic, ci biolog, a început studiile acestea prin anii ’60 și a constatat că, la nivel mondial, există cinci zone, pe care le-a numit zone albastre, unde trăiesc în număr foarte mare persoane care au peste 90, 90 -100 de ani. Domnul Buettner a început să studieze factorii care favorizează această existență prelungită în condițiile unei bune stări de sănătate și a observat că, pentru această chestiune, genetica este responsabilă în proporție de aproximativ 20, maximum 30%. Concluzia este că diferența de aproximativ 80% e constituită de alți factori: expunerea la un mediu poluat, stresul, chiar și stresul pozitiv, care, dacă este prea mult, nu este favorabil, dar mai ales stresul negativ. Pe urmă, există diverse alte probleme legate de stilul de viață care pot să contribuie negativ la supraviețuire. Foarte interesantă este și o altă constatare a d-lui Buettner, care a observant că cele cinci zone bogate în centenari, au niște particularități comune. Aici, oamenii depuneau activitate fizică în grădină – nu una extrem de intensă sau extenuantă, ci moderată – și consumau fructe și legume proaspete din propria recoltă. În acest sens, putem face referire și la țara noastră, unde este lesne de observat că persoanele care trăiesc în mediul rural și care fac muncă fizică la câmp, lucrează până la vârste foarte înaintate. Este firesc ca, dacă sunt obișnuite dintotdeauna să cosească iarba în fiecare zi, să poată face acest lucru și până la 80-90 de ani, fără să întâmpine probleme. Și este normal să fie așa din moment ce toată viața au depus o asemenea activitate fizică, după cum la fel de normal este să fie mai sănătoși.
„ATUNCI AM LUAT DECIZIA DE A-MI SCHIMBA STILUL DE VIAȚĂ“
LONGEVITY: Ținând cont că și ei mănâncă din grădina proprie, vă amintesc că, deseori, când se vorbește de mâncarea sănătoasă, există voci care spun ”bunicul meu a trăit 90 de ani și mânca slănină”. Nu cumva nu e același lucru?
Prof. univ. dr. G.I. Prada: Nu este același lucru pentru că activitatea fizică a bunicului era cu totul alta. Cositul ierbii înseamnă consum mare de calorii, pe când statul pe scaun nu este bun deloc. Din păcate, în civilizația modernă suntem într-un fel forțați, presați, să devenim sedentari. De ce? Nu avem timp! De ce nu urcăm pe scări până la etajul 5 sau 6? Luăm liftul, pentru că durează mai puțin. Când trebuie să ajungem la serviciu, dacă drumul pe jos durează două ore, nu mergem astfel. Nici dacă durează o oră nu o facem, ci luăm mașina. Eu am făcut un experiment și vi-l dau ca exemplu. În urmă cu mai mult de un an, am constatat că cei șase kilometri pe care îi făceam cu mașina de acasă până la instituția unde lucrez îmi luau din ce în ce mai mult timp. Și când am avut un weekend cu timp liber, m-am hotărât să văd cât durează dacă merg pe jos în pas alert, pentru că este esențial să mergi rapid. Așa am constatat că, în loc de aproape o oră cu mașina, pe jos, drumul dura doar 45 de minute. Atunci am luat decizia de a-mi schimba stilul de viață și am adoptat mersul pe jos, care, în cele din urmă, a devenit un obicei chiar plăcut. Trebuie ținut cont însă de faptul că efortul fizic desfășurat trebuie să fie adaptat fiecăruia. De pildă, dansul este o variantă foarte bună pentru persoanele care au vârste foarte înaintate și care nu pot să desfășoare alte tipuri de efort fizic. Are multe avantaje, în plus de faptul că înlesnește foarte bine socializarea – ești integrat într-un colectiv, aparții unui grup, dansezi cu mai multe persoane, în pauze poți face schimb de impresii etc. S-au făcut studii în acest sens și s-a constatat că, pentru persoanele de 85-90 de ani care nu au desfășurat de foarte mult timp activitate fizică și care doresc să o reia, dansul este o opțiune bună din multe puncte de vedere.
COPIII, UN BALSAM PENTRU VÂRSTNICI
LONGEVITY: Cât contează starea psihică și, mai ales, compania? Observăm din ce în ce mai mulți vârstnici care, rămași fără partenerul de viață, ușor-ușor se sting și ei.
Prof. univ. dr. G.I. Prada: Da, aici trebuie să intervin cu o nuanțare. E o chestiune diferită. Este foarte important ca o persoană în vârstă să fie integrată într-o colectivitate de tipul familiei. De ce? Pentru că apare empatia, adică acea legătură sufletească dintre membrii familiei care nu poate fi suplinită de o persoană care asigură îngrijirea, fie aceasta și un profesionist de cea mai înaltă calitate. În ultimii ani, se constată un fenomen destul de neplăcut: dispare așa-numita familie extinsă. Ce înseamnă acest lucru? Cu mulți ani în urmă, în România, erau foarte multe familii care reuneau trei, patru, uneori chiar cinci generații în aceeași locuință, destul de mică în majoritatea cazurilor. La țară, spre exemplu, într-o casă cu două camere, trăiau laolaltă strănepoți, nepoți, părinți, bunici, străbunici, adică patru – cinci generații. De ce era acest lucru important? Pentru că apărea între ei legătura sentimentală despre care vorbeam. S-a constatat, ulterior, prin mijlocirea unor studii, că existența copiilor de vârste mici, de grădiniță, care stau o lungă perioadă lângă vârstnici, reprezintă pentru aceștia din urmă un adevărat balsam. Vă dați seama, așadar, ce înseamnă nepoții pentru vârstnici?
CINE NU ARE BĂTRÂNI, SĂ-ȘI CUMPERE!
LONGEVITY: Acestea fiind spuse, este bine ca bunicii să își crească nepoții?
Prof. univ. dr. G.I. Prada: „Cine nu are bătrâni, să-și cumpere!” e o zicală românească încărcată de înțelepciune și adevăr. Să știți că relația vârstnici – copii este la fel de plăcută și în sens invers. Dacă ne gândim la copilărie, ne amintim cât de apropiați eram de bunici. Poate că bunicii ne erau, uneori, chiar mai apropiați decât părinții.
FAMILIA, UN MEDICAMENT DE NEÎNLOCUIT
LONGEVITY: Ținând cont de aspectele discutate, putem concluziona că nu este chiar atât de complicat să trăim o viață lungă și sănătoasă?
Prof. univ. dr. G.I. Prada: Teoretic da, însă, în ultimii ani, am observat un fenomen în România și nu numai la noi. Mă refer la reducerea acestei familii extinse, multigeneraționale. Copiii pleacă, pentru un loc de muncă, fie în alte localități, fie chiar în alte țări. Acum, în rândurile românilor apți de muncă (20-65 de ani), mai mul de o persoană din cinci este plecată la muncă în străinătate. Dacă îi adăugăm și pe cei mutați în alte localități din țară, lucrurile stau și mai dramatic. Dar revenind, ca să înțelegem ce înseamnă evoluția aceasta, în anii ‘90, vorbeam de un singur om plecat din țară din 10 apți de muncă, ceea ce înseamnă că, în circa 30 de ani, proporția s-a dublat. Care este urmarea? În prezent, există mai puține generații tinere care să-i ajute pe cei în vârstă și nu mă refer la pensie, că nu asta este important în discuția de față. Dacă ar avea un sprijin din partea generațiilor mai tinere, nu neapărat financiar, ci emoțional, adică acea apropiere, acea legătură dintre părinți și copii, atunci altfel ar sta lucrurile cu seniorii. Acum, această legătură extrem de benefică este pentru foarte mulți estompată de distanțele mari, nemaiputând fi directă. E adevărat că acum avem posibilitatea să ne vedem și să vorbim prin intermediul mijloacelor multimedia, dar nu e același lucru. Relația directă nu poate fi înlocuită cu o relație prin videotelefon. Să știți că persoanele în vârstă, chiar dacă au peste 80-85 de ani, învață relativ repede să folosească astfel de mijloace, pentru că au o motivație. Am fost oarecum surprins când am văzut persoane de peste 80-85 de ani care au învățat să folosească astfel de dispozitive multimedia pentru a intra în legătură cu copiii aflați la mii de kilometri depărtare. Așadar, nu trebuie să privim cu prejudecată persoanele în vârstă!
