O mulțime de cercetări aflate în desfășurare caută să răspundă la una dintre cele mai vechi întrebări ale omenirii: cum să transcendem limitele îmbătrânirii. Studierea oamenilor care trăiesc cu mult peste 100 de ani, așa-numiții supercentenari, ar putea dezvălui secretul unei vieți mult mai lungi și mai sănătoase. Dar statisticile spun o altă poveste, iar povestea este scrisă de diferiți oameni de știință, cu finaluri diverse. Au toate un happy-end?
Cine vrea să trăiască veșnic?
Medicul septuagenar Jean-Marie Robine nu este impresionat de venerabilii centenari. E de acord că sunt viguroași pentru vârsta lor, dar se întreabă retoric cât de neobișnuit este să ajungi la 100 de ani. Robine este profesor universitar, gerontolog, demograf și cercetător în domeniul longevității, iar doar în țara sa natală, Franța, trăiesc 30.000 de centenari, de 30 de ori mai mult decât erau acum o jumătate de secol. Dacă le adăugăm acestora și toți centenarii din întreaga lume, depășim cifra de 570.000. Să ai un tort aniversar cu 100 de lumânări este frumos, dar în zilele noastre nu este nimic special, susține Robine.
Colecționarul de centenari
Pentru ca interesul lui Robine să fie stârnit cu adevărat, e nevoie ca miza longevității să fie crescută puțin. Robine este un expert în supercentenari – oameni care trăiesc până la 110 ani sau chiar mai mult. În anii 1990, Robine a covalidat longevitatea celei mai în vârstă supercentenare care a trăit vreodată. Născută în 1875, Jeanne Calment a trăit sub mandatele a 20 de președinți francezi înainte de a muri în 1997, la vârsta de 122 de ani, cinci luni și 15 zile. De atunci, Robine a devenit un colecționar de superlongevivi, ajutând la operarea uneia dintre cele mai mari și mai detaliate baze de date cu oameni extrem de în vârstă.
Pentru Robine, fiecare supercentenar este un punct de date crucial în încercarea de a răspunde la o mare întrebare: există o limită superioară a duratei de viață umană? „Sunt încă multe lucruri pe care nu le știm”, spune Robine, ridicând o întrebare și mai pertinentă, care subminează întregul domeniu al cercetării longevității. – „Ce se întâmplă dacă, în încercarea noastră de a depăși limitele vieții umane, căutăm răspunsuri numai în locuri greșite?“
Care este secretul?
Dacă ați citit vreodată un interviu cu un supercentenar, stiți că există o întrebare care apare inevitabil: Care este secretul? Ei bine, cine dorește, poate alege din mulțimea de răspunsuri date de-a lungul timpului… Secretul este bunătatea, Secretul este să nu ai copii, Secretul este conectarea cu natura, Secretul este evitarea bărbaților sau Secretul este să fii căsătorit. De asemenea, Secretul este să fumezi 30 de țigări pe zi, Secretul este să nu fumezi, Secretul este să bei whisky, Secretul e să te abții total de la alcool etc. „Așadar, ce rezolvăm? Explorăm viețile superbătrânilor căutând indicii despre cum ar trebui să ni le trăim pe ale noastre? Întrebarea este pusă greșit“, e de părere dr. Robine.
În stilul lui, el face un pas înapoi, se gândește la câți supercentenari au existat și și când au trăit. Limitele longevității umane nu vor fi găsite analizând indivizi, crede el, ci examinând în mod colectiv oamenii cu viață foarte lungă. Este un puzzle statistic: pentru a-l rezolva, trebuie să știi exact câți oameni au murit la vârsta de 111, 112, 113 ani și așa mai departe, pentru a calcula probabilitatea ca un supercentenar să nu apuce următoarea zi de naștere.
Statistica este o știință crudă
În 1825, matematicianul britanic Benjamin Gompertz a publicat una dintre primele încercări de a calcula limitele longevității umane urmând această abordare. Înarmat cu înregistrările nașterilor și deceselor de la Carlisle și Northampton, Gompertz a calculat cum se schimba riscul cuiva de a muri pe măsură ce îmbătrânea. Gompertz a descoperit că, după ce o persoană a ajuns la vârsta de douăzeci și ceva de ani, riscul de a muri în anul următor a continuat să crească an de an. Dar la 92 de ani s-a întâmplat ceva curios. Șansa anuală de deces a scăzut la 25% pe an. Această constatare a fost ciudată. I-a sugerat lui Gompertz că nu există o limită superioară a îmbătrânirii umane. Teoretic, s-a gândit el, nu exista nimic în datele sale care să sugereze că oamenii nu ar putea trăi multe, multe, secole – la fel ca patriarhii din Biblie.
Dar statistica este o știință crudă și Gompertz știa și asta. Potrivit datelor sale, riscul de a muri la 92 de ani era atât de ridicat, încât ai fi avut nevoie de un număr absolut imposibil de mare de oameni care să ajungă la acea vârstă înainte de a găsi o singură persoană care a trăit până la 192 de ani. Trei trilioane de oameni, mai exact, de 30 de ori mai mult decât s-au născut vreodată. Așa că Gompertz s-a văzut copleșit de setul său de date. Atât de puțini oameni trecuseră de vârsta de 90 de ani, încât i-a fost greu să știe cu adevărat care erau ratele mortalității la vârste foarte înaintate, iar concluzia a devenit o întrebare: rezultatele sale au indicat o limită insurmontabilă a duratei de viață a omului sau doar o limită temporară, care ar putea fi depășită odată cu progresele medicinei?
Concluzii diametral opuse
Demografii moderni au dus mai departe munca lui Gompertz, uneori cu rezultate surprinzătoare. În 2016, Jan Vijg și colegii săi de la Colegiul de Medicină Albert Einstein din New York au concluzionat că ratele mortalității după vârsta de 100 de ani încep să crească rapid, limitând durata de viață a oamenilor la aproximativ 125 de ani. Doi ani mai târziu, un alt grup de demografi, condus de data aceasta de Elisabetta Barbi de la Universitatea Sapienza din Roma, a ajuns la concluzia opusă. Ea a susținut că ratele mortalității umane cresc exponențial până la vârsta de 80 de ani, moment în care ele decelerează și apoi se stagnează după vârsta de 105 ani. Cercetările lui Barbi au ridicat perspectiva tentantă că n-ar exista nicio limită superioară a duratei de viață umană.
Longevitatea extremă, un joc de cifre?
Dacă ratele de mortalitate stagnează într-adevăr la o anumită vârstă, atunci longevitatea extremă este doar un joc de cifre, spune Robine. Să presupunem că 10 persoane au împlinit vârsta de 110 de ani, iar riscul ca oricare dintre ele să moară în fiecare an următor a crescut la 50%. Te-ai aștepta ca cinci dintre ei să atingă vârsta de 111 ani, doi sau trei să atingă 112, unul sau doi dintre ei să atingă 113, doar unul să ajungă la 114 și nimeni să nu ajungă la 115. Pentru a avea șanse mari ca cineva să ajungă la 115 ani, trebuie să dublezi numărul de persoane care ajung la 110 și așa mai departe. Cu alte cuvinte, limita superioară a duratei de viață este doar un factor al numărului de oameni care au supraviețuit anul precedent. Dar toate aceste cifre depind exact de locul unde rata mortalității stagnează. Problema este că datele disponibile pentru calcularea acestui lucru nu sunt foarte bune.
Sunt relevante bazele de date?
Cel mai bun set de date global despre deces este Baza de date privind mortalitatea umană, care îi grupează însă pe toți cei cu vârsta peste 110 ani într-un singur set. Apoi există Baza internațională de date privind longevitatea (IDL), care include persoane vii și decedate care au împlinit vârsta de 105 ani și peste, la fondarea căreia a ajutat și Robine în 2010. La apogeul său, IDL deținea date din 15 țări, dar odată cu înăsprirea reglementărilor privind confidențialitatea, datele mai recente nu mai au suficientă acuratețe, iar unele țări și-au retras chiar parțial datele furnizate inițial.
Japonia, de exemplu, are mai mulți centenari pe cap de locuitor decât oriunde în lume, dar în 2007, Ministerul Sănătății, Muncii și Bunăstării a redus cantitatea de date disponibile public despre centenarii săi – ceea ce înseamnă că una dintre cele mai bogate surse de informații despre supercentenari nu mai poate fi valorificată. Și în țările care furnizează date complete, procesul de validare și urmărire a înregistrărilor de naștere, care pot data de la începutul secolului al XIX-lea, este încă laborios și frustrant. Pentru a valida vârsta franțuzoaicei Jeanne Calment, Robine a chestionat-o despre viața ei timpurie, verificându-i răspunsurile cu înregistrări ale bisericii, recensăminte și certificate de deces. Chiar și așa, IDL conține înregistrări cu puțin sub 19.000 de persoane, vii și decedate, din 13 țări. Dar pentru Robine, este vital să colecteze și mai mult.
Valori statistice aberante
Prietenul lui Robine, Jay Olshansky, epidemiolog la Universitatea Illinois din Chicago, are o altă perspectivă asupra chestiunii. „Dacă ratele de mortalitate sunt pe un platou sau dacă acestea continuă să crească este, probabil, complet irelevant”, spune Olshansky. Faptul că este greu să generezi rate de mortalitate sigure după vârsta de 110 ani ne arată tot ce trebuie să știm despre limita superioară a longevității umane, spune el – existența unui număr atât de mic de supercentenari ne indică faptul că am ajuns deja la limita superioară a longevității umane. Fiind singura persoană care a trăit vreodată mai mult de 120 de ani, Jeanne Calment este pur și simplu o valoare statistică anormală, spune Olshansky. Alți oameni ar putea doborî oricând recordul ei cu câțiva ani, dar asta nu înseamnă că durata de viață umană va crește din acest motiv.
De fapt, Olshansky crede că obsesia noastră pentru oamenii cu viață foarte lungă este o abordare greșită. – „A studia acești oameni extrem de longevivi este ca și cum l-ai studia pe Usain Bolt când este vorba despre alergare și ai spune: „Da, cu toții putem alerga la fel de repede”. E o naivitate să susții că ce e posibil pentru unul, este posibil pentru toți, spune Olshansky, concluzionând că, în mare parte, căutarea longevității în lumea dezvoltată s-a încheiat. Trăim deja o viață excepțional de lungă, subliniază el. În 1990, Olshansky a scris o lucrare în care susținea că eliminarea tuturor formelor de cancer – care era responsabil pentru 22% din decesele din SUA la acea vreme – ar adăuga doar trei ani la speranța medie de viață din SUA. – „Odată ce ajungi la o anumită vârstă, dacă un lucru nu te ucide, un altul te pândește și o va face.“
Durata de sănătate versus durata de viață
Olshansky susține că ar trebui să ne îndreptăm eforturile spre a-i ajuta pe oameni să trăiască o viață mai sănătoasă, în loc să ne concentrăm pur și simplu pe durata generală de viață. Aceasta este o părere împărtășită de Juulia Jylhävä, cercetător principal la Karolinska Institutet din Suedia și consultant științific la MedEngine, o companie de știință a datelor medicale cu sediul în Finlanda. „Cu siguranță ar trebui să ne concentrăm mai mult pe durata sănătății și pe cum să menținem nu numai sănătatea, ci și abilitățile funcționale”, opinează Jylhävä.
Durata de sănătate – anii trăiți în stare bună de sănătate – ar putea fi „vărul nesexy“ al cercetării longevității, dar găsirea unor modalități prin care oamenii să trăiască o viață mai sănătoasă ar putea avea un impact mult mai mare decât prelungirea duratei de viață cu câțiva ani. O mare parte a extinderii unei vieți sănătoase constă în identificarea momentului în care oamenii încep să înregistreze un declin al sănătății și a indicatorilor timpurii ai acestui declin. O modalitate este de a analiza fragilitatea – o măsură care ia în considerare de obicei factori precum izolarea socială, mobilitatea și condițiile de sănătate pentru a produce un scor general de fragilitate. În Anglia, Serviciul Național de Sănătate calculează automat scorurile de fragilitate pentru toți cetățenii în vârstă de 65 de ani și peste, cu scopul de a ajuta oamenii să trăiască independent mai mult timp și de a evita două cauze majore ale internării în spital pentru persoanele în vârstă: căderile și răspunsurile adverse la medicamente.
Vârsta de 50 de ani, un punct critic?
Dar cercetările lui Jylhävä sugerează că indicatorii de fragilitate ar putea fi utili și mult mai devreme în viață. Ea a descoperit că scorurile de fragilitate crescute au fost asociate cu riscuri mai mari de mortalitate la bătrânețe, dar că această asociere a fost deosebit de pronunțată la vârsta de 50 de ani, unde o creștere a scorului de fragilitate a indicat o creștere relativ mare a riscului de mortalitate. Jylhävä spune că acesta este un semn că evaluarea fragilității la 65 de ani este tardivă. În loc să ne uităm la ultra-bătrâni în căutarea cheii pentru îmbătrânirea sănătoasă, ar trebui să vedem, de fapt, când și de ce începe sănătatea tinerilor să se deterioreze.
Secretul celui mai vârstnic centenar? Niciunul!
Desigur, viețile supercentenarilor ne oferă câteva indicii despre ceea ce este nevoie pentru a trăi o viață foarte lungă. Știm, de pildă, că există factori genetici ai longevității atât la animale, cât și la oameni. La începutul acestui an, călugărița franceză Lucille Randon a murit la vârsta de 118 ani și 340 de zile.
Profesorul Jean-Marie Robine îi studiază genealogia pentru a afla dacă ea, la fel ca și Jeanne Calment, a avut strămoși care au trăit o viață fabulos de lungă. Dar chiar și oamenii cu gene excepțional de bune care ajung până la 110 ani sau mai mult sunt încă valori statistice aberante extreme. Pe măsură ce generația baby boomers vor atinge centenarul pe la mijlocul secolului al XXI-lea, iar numărul persoanelor în vârstă va crește, ne putem aștepta ca și numărul persoanelor foarte în vârstă din lumea dezvoltată să crească. Dar o astfel de tendință este departe de a fi o garanție că oricine va depăși cei 122 de ani ai Jeannei Calment.
Poate că acesta este adevăratul secret al supercentenarilor – o bună parte din durata de viață este cu adevărat dincolo de controlul nostru. Chiar dacă mai mulți dintre noi sunt binecuvântați cu gene bune, stiluri de viață sănătoase și îngrijire medicală excelentă, nu înseamnă că ar trebui să ne așteptăm ca recordurile de longevitate să se prăbușească. Doctorul Robine pare mult mai tânăr decât cei 72 de ani ai săi și deseori este întrebat care este secretul aparentei lui tinereți. „Cunosc secretul pentru că Jeanne Calment mi l-a spus”, glumește el de fiecare dată, pentru că Jeanne Calment, spre deosebire de alți supercentenari, nu i-a dat niciodată sfaturi de longevitate lui Robine. Pur și simplu, supercentenara Jeanne Calment nu avea niciun secret și nu făcea din asta un… secret.
