Un copil de 6 ani simte stres în prima zi de școală. Un adolescent se simte stresat la primul examen. Tiparul este același apoi, trecând prin vârsta tânără, vârsta mijlocie și senectute. Declanșatorii stresului se pot schimba de-a lungul anilor, dar fenomenul în sine rămâne în mare parte același.
Diferența este modul în care ne afectează. Cu cât suntem mai în vârstă, cu atât stresul cronic ne poate dăuna sănătății mai grav. Dar există modalități de a îmblânzi temerile…
Prof. univ dr. Gabriel Prada, medic primar Gerontologie – Geriatrie, a abordat, în cadrul primei ediții a Longevity Expo Forum Fest, îngrijorările care ne macină cu privire la părinții și bunicii noștri, ale căror tipare ni se vor aplica și nouă în viitor. Timpul trece repede…
Domnule profesor, stresul a devenit un subiect omniprezent. Practic, a ajuns să ne controleze viața aproape zilnic. Va rămâne stresul o povară pe care o vom purta inclusiv la bătrânețe?
Prof. dr. Gabriel Prada: Stresul este o traumă! Este foarte important să avem o viață cât de cât ordonată și să evităm o serie de elemente care pot să reprezinte stres pentru noi. Și mă refer la stresul de tip psihologic, pentru că stresul este mai complex, însă nu ne referim acum la partea lui medicală. Acest stres psihologic este perceput diferit de fiecare și, atunci, trebuie adaptat la fiecare om. Starea de bine este o parte a unei definiții date de Organizația Mondială a Sănătății legată de sănătate. OMS consideră că sănătatea este o stare de bine biologică, psihologică și socială. Biologică – adică trup, psihologică – adică minte și suflet, dar și socială. Nu trebuie să separăm cele trei elemente. Ce înseamnă stare de bine socială? Nu neapărat să dispunem de averi deosebite, ci să ne simțim integrați într-o colectivitate. Și, da, să zâmbim! Dar, deși este important, putem zâmbi doar dacă nu avem depresie.
Potrivit OMS, aproximativ 5% din populația României suferă de o formă de tulburare depresivă diagnosticată, aflată sub tratament. Vârstnicii sunt afectați și ei în aceeași măsură?
Prof. G. Prada: Depresia este o afecțiune frecvent întâlnită la oamenii în vârstă. Din păcate, la vârstnici, această problemă este de multe ori sub-diagnosticată, pentru că manifestările nu sunt tipice. O persoană în vârstă nu va spune sunt tristă, sunt supărată, ci va spune mai degrabă că are amețeli, că o doare capul etc. Dar la o examinare atentă se va constata că nu există o bază organică a acestor manifestări, caz în care trebuie investigată și problema legată de depresie. Seniorii mai sunt afectați de restrângerea activității. Unele persoane, după ce se pensionează, mai ales, încep să nu-și mai viziteze prietenii și să nu mai iasă din casă sub diverse pretexte, care, de fapt, maschează fie o depresie, fie un debut de tulburare neurocognitivă, adică o demență la început. În acest context, este esențială prevenția. Mulți se vor întreba dacă se mai poate face prevenție la 80 de ani, iar eu le răspund afirmativ, pentru că prevenția este necesară oricând. Putem să prevenim evoluția bolilor spre faze mai avansate, putem preveni apariția de complicații ale bolilor, dar și apariția unor boli noi, pentru că pot apărea și boli noi, nu neapărat cronice.
Se pune, în prezent, un mare accent pe diferența dintre ceea ce numim vârsta cronologică și vârsta biologică. Cum putem defini, în acest context, îmbătrânirea psihologică?
Prof. G. Prada: Da, există și alte perspective ale îmbătrânirii. De exemplu, îmbătrânirea psihologică, adică modul în care fiecare persoană se percepe pe sine. De pildă, am 90 de ani, dar mă simt ca la 20 și simt că pot să răstorn munții sau, din contră, am 40, dar mă simt ca la 90 și nu pot face mare lucru. Vă povestesc o întâmplare. Un coleg a venit cu bunicul lui de 92 de ani la un consult medical și, după ce l-am consultat, am scris o rețetă cu patru medicamente. Când s-a uitat la rețetă, bunicului i s-au părut multe patru medicamente. Și i-am explicat că am redus la minimum medicația și că nu pot să prescriu mai puține pentru că are multe boli. Așa că m-a întrebat: dar trebuie să le iau toată viața? Vedeți? Omul acela de 92 de ani nu avea o perspectivă limitată a vieții. Este exact ceea ce se întâmplă în așa-numitele Zone Albastre, unde există o proporție foarte mare de persoane peste 90 și 100 de ani. Centenarii de acolo au o perspectivă optimistă asupra viitorului. Au planuri de viitor: se pregătesc pentru ziua de mâine, pentru activitatea în grădină, pentru diverse alte chestiuni. Nu se gândesc că poate acest mâine este foarte apropiat, pentru că nici nu e neapărat să fie așa – unii ajung și la 120 de ani. Acest aspect aspect că nu au depresie.
Rămânând în contextul diferenței dintre vârsta cronologică și cea biologică, de ce credeți că longevitatea prevalează în zonele rurale și nicidecum în marile centre urbane?
Prof. G. Prada: Din punct de vedere biologic, îmbătrânirea înseamnă o reducere a rezervelor funcționale. E ușor de înțeles dacă ne imaginăm că privim două persoane, una de 80 de ani și alta de 20, mergând pe trotuar. Admițând că nu au boli deosebite, nu e vreo diferență vizibilă între ele. Dar dacă ajunge autobuzul în stație și fug să-l prindă, știm cine urcă primul. Pierderea rezervelor funcționale nu este ca o uniformă, nu se petrece la fel pentru toți oamenii. La unii, anumite capacități se păstrează până la vârste foarte înaintate. Există oameni care au trăit peste 100 de ani și și-au menținut activitatea cerebrală, deși fizic nu erau perfecți, până la final. Vă dau câteva exemple de la noi din țară: academicianul Bălăceanu Stolnici, care a trăit peste 100 de ani sau domnul Neagu Giuvara, care a trăit peste 101 ani. Unele părți din capacitățile noastre se păstrează până la vârste foarte înaintate și este important să folosim cât mai mult și cât mai bine capacitățile rămase. Un mod simplu de a preveni deteriorarea este mersul pe jos, dar în pas rapid. E cel mai simplu exercițiu. Studiile arată că mersul pe jos în pas rapid, jumătate de oră pe zi, crește speranța de viață cu până la 8 ani, dacă am mers timp de 10 ani pe jos. E un exercițiu simplu, dar așa cum arată și Harta Longevității din România, la oraș e mai puțină longevitate tocmai din cauza sedentarismului. Din păcate, acest sedentarism este și impus, pentru că nu ne mai ajunge timpul.
Sunteți adeptul teoriei – controversate, e drept – potrivit căreia bătrânețea este doar o boală care poate fi vindecată? Cum ar trebui privită bătrânețea mai degrabă? Cât de optimiști putem fi?
Prof. G. Prada: Trebuie să reiau o chestiune legată de îmbătrânire și tratarea ei. S-a renunțat de mult timp la ideea că bătrânețea este o boală. Nu este o boală. Îmbătrânirea este de fapt o reducere a rezervelor funcționale. Această reducere este determinată și de o serie de boli care pot să scadă capacitatea funcțională. Deci nu faptul că înaintăm în vârstă e o problemă. E adevărat că învățăm la școală că vârsta cronologică este principalul factor de risc pentru majoritatea bolilor, dar de fapt nu este așa. Timpul de expunere la factori de risc este realul factor de risc și avem câteva avantaje mari dacă schimbăm perspectiva. Dacă vom considera că nu faptul că trăim mult e o problemă, ci acela că suntem mult timp expuși, scăpăm de o chestiune. Dacă dăm vina pe vârsta cronologică, nu mai studiem care sunt factorii care au determinat modificările, dar dacă ne gândim că expunerea la factori de risc este adevărata problemă, începem să ne punem întrebări. Ne întrebăm, de pildă, dacă am descoperit toți factorii care favorizează pierderea rezervelor funcționale. De fapt, trebuie să ne gândim la profilaxie și trebuie, nu să revenim la o stare de sănătate, ci să ne menținem starea de sănătate! Asta înseamnă până la urmă profilaxia… Există elemente care ne ajută să ne menținem starea de sănătate pe cât posibil sau măcar să compensăm bolile pe care le avem astfel încât să putem să desfășurăm activități conform dorințelor noastre. E foarte dificil ca după 85 de ani să n-avem nicio boală cronică – s-a făcut un studiu care a arătat că, după 85 de ani, 99% dintre persoane au cel puțin cinci boli cronice. Deci, până la urmă, scopul nu e să fim perfect sănătoși. Nici nu s-ar putea. Scopul este să compensăm deficitele pe care le avem de o așa manieră încât să ne trăim viața, conform dorințelor noastre, în mod independent. Ce înseamnă independent? Două chestiuni: prima, să putem să luăm o decizie, și a doua, să fim capabili să punem în practică decizia luată.
Ați vorbit despre importanța mișcării la vârste înaintate. Mișcarea în sine este suficientă sau este necesar ieșitul la aer curat, în spații deschise, la munte sau în grădini și parcuri?
Prof. G. Prada: S-au făcut studii în psihologie și s-a văzut că un efect pozitiv îl are culoarea verde. Verdele este o culoare care induce optimismul. Frunzele și iarba au culoarea verde. De aceea ne simțim bine în parcuri sau la munte când vedem foarte mult verde. Și dacă vedem un tablou cu mult verde în el ne simțim mai bine, mai optimiști. Apropo de aerul curat, aș vrea să adaug câteva cuvinte legate de respirația la care trebuie să fim atenți în fiecare zi. Tehnicile de respirație nu sunt ceva esoteric și nici nu sunt inventate de yoghini. Chiar au o bază științifică! De ce suntem învățați că trebuie să numărăm până la patru când respirăm? Pentru a nu inspira brusc! Dacă numărăm până la patru, inspirăm lent. Care este avantajul? Dacă inspirăm brusc, se umplu alveolele proximale și blochează intrarea în profunzime a aerului în plămâni. Dacă menținem aerul în plămâni numărând până la patru, dăm timp să se efectueze schimbul de gaz. Nu se golesc brusc alveolele proximale de la început, astfel încât să rămână aerul blocat în plămâni, ci se golește progresiv tot aerul din plămâni. La sfârșit, menținem fără aer plămânii tot numărând până la patru sau până la trei, depinde cât poate rezista fiecare, pentru că, în acest mod, crește concentrația de dioxid de carbon în sânge, iar dioxidul de carbon este cel mai bun stimulent al centrului respirator. Așadar, exercițiile de respirație au o explicație științifică și e bine să fie făcute în fiecare zi.
Domnule profesor, este evident că, indiferent de starea lor de sănătate, vârstnicii au nevoi specifice. Care ar trebui să fie aportul familiei și al societății la starea de bine a seniorilor noștri?
Includerea socială este un element foarte important pentru starea de bine generală a seniorilor. Excluderea din colectivitate nu le poate aduce niciun beneficiu. Dimpotrivă! Înainte vreme, în România exista familia extinsă, compusă din mai multe generații. În mod obișnuit, cel puțin patru generații locuiau împreună și fiecare avea rolul lui. S-a văzut că persoanele în vârstă se simt foarte bine atunci când au ocazia să aibă grijă de nepoți. Cele două extreme ale generațiilor fac o echipă grozavă. S-au făcut și studii care au arătat că dacă lângă o serie de instituții de îngrijire de lungă durată pentru vârstnici, așa numitele cămine de vârstnici, există și grădinițe, în pauzele copiilor, interacțiunea dintre cele două generații este un adevărat balsam pentru vârstnici. Deci este foarte important ca o persoană în vârstă să aibă un rol în societate, în colectivitate, în familie, la nivel micro-social. Astăzi, asistăm la o diminuare accelerată a rolului vârstnicilor în societate și acesta este motivul pentru care a crescut proporțional importanța serviciilor specifice care să le asigure colectivitatea de care au nevoie. Din nefericire, de multe ori, copiii și nepoții lor, adulți sau tineri, nu le pot îndeplini această nevoie vitală, pentru că sunt plecați la distanțe foarte mari de casă sau trăiesc chiar în afara granițelor.
Dr. Gabriel Prada, medic primar cu dublă specializare, Medicină generală și Geriatrie – Gerontologie, cu supraspecializare în Psihogeriatrie și competențe în Ultrasonografie generală și Managementul serviciilor de sănătate, profesor universitar în cadrul Universității de Medicină și Farmacie „Carol Davila“ din București și șeful Secției Clinice 4 a Institutului Național de Gerontologie și Geriatrie „Ana Aslan“:
Înaintând în vârstă, uneori, uităm că este o bucurie să existăm, că e o bucurie să ne trezim dimineața. Faptul că avem încă o zi nu este un dat de la natură. Trebuie să facem și noi ceva pentru acest privilegiu, adică pentru propria noastră sănătate.
Prof. univ. dr. Gabriel Prada:
Este foarte important ca o persoană în vârstă să aibă un rol în societate, în colectivitate, în familie. A face parte dintr-o gospodărie multigenerațională le permite copiilor să crească și să se dezvolte având influența benefică a unui mix natural de tineri și vârstnici în viața lor; părinţii beneficiază de ajutorul bunicilor, care sunt încântați să petreacă timp cu copiii lor mici; bunicii au beneficiul de a-și trăi anii de aur înconjurați de tinerețe, de familie, de iubire.
