Considerat de lumea academică mondială cel mai valoros om de știință din domeniul longevității, cercetătorul și profesorul David Sinclair, codirector al Centrului pentru Biologia Îmbătrânirii de la Harvard Medical School susține că îmbătrânirea este o boală care poate fi tratată. Animat de un optimism potențat de imensa sa autoritate profesională, savantul american este încredințat că o creștere semnificativă a calității informațiilor pe care le primesc genele noastre, va determina și creșterea duratei de viață laolaltă cu creșterea duratei de sănătate. Dar până când?
În cea mai recentă carte a sa, tradusă în 19 limbi, inclusiv în limba română, cu titlul Lifespan. De ce îmbătrânim și cum să nu o mai facem, David Sinclair explică rezultatul cercetărilor revoluționare desfășurate asupra longevității în laboratorul pe care îl conduce și de ce crede că toți ar trebui să putem juca un meci de tenis la propria aniversare a vârstei de 100 de ani. Cu prilejul uneia dintre lansările ultimului său volum, Sinclair a răspuns câtorva întrebări adresate pentru cititorii Worth, o platformă media centrată pe simbioza dintre sănătate și bunăstare, care se adresează persoanelor cu venituri foarte mari:
De ce considerați că îmbătrânirea trebuie privită mai degrabă ca boală, decât ca proces inevitabil?
Prof. dr. David Sinclair: Prin definiție, boala este un fenomen care se derulează în timp, care provoacă o scădere a funcției și care trebuie să se întâmple în cazul a mai puțin de jumătate din populație. Este, practic, un blocaj arbitrar și nu are sens. Noi, ca specie, nu am acceptat niciodată inevitabilul. Ne putem schimba viețile în bine și asta am făcut întotdeauna. Obișnuiam, înainte vreme, să credem că durerea în timpul operației și moartea în timpul nașterii sunt inevitabile. Astăzi, nu mai acceptăm asta, cum nu ar trebui să acceptăm nici îmbătrânirea.
Faceți dese referiri la genele longevității. Ce sunt ele și de ce sunt atât de importante?
Prof. dr. David Sinclair: Corpurile noastre sunt capabile să se vindece singure în condițiile potrivite. Dieta și exercițiile fizice ne îmbunătățesc sănătatea, dar există în fiecare ființă vie și căi străvechi de supraviețuire genetică. Le putem modifica folosind anumite molecule și adoptând stilul de viață potrivit pentru a ne oferi cea mai mare șansă posibilă de a trăi sănătoși până la cele mai adânci bătrâneți. Există trei clase principale de gene de longevitate și toate trei răspund la mediul înconjurător. Ele sunt influențate de ceea ce mâncăm, de modul în care facem mișcare și de cum percepem temperatura mediului (ne este cald sau rece?). Dacă toată ziua stăm jos și mâncăm continuu, ceea ce înseamnă că nu mai avem deloc răgazul de a simți foame, le dăm acelor gene ale longevității impresia că vremurile sunt atât de bune pentru noi, încât nu mai avem în niciun fel nevoie de ajutorul lor. Așa că ele, pur și simplu, se opresc din a funcționa.
Cum se activează genele longevității prin plasarea corpului sub nivelul acceptabil de stres?
Prof. dr. David Sinclair: Nu este de dorit ca totul să fie constant. Corpul trebuie surprins sau chiar șocat uneori. Postul intermitent este o modalitate din ce în ce mai populară: sari peste micul dejun, de exemplu. Alte modalități pot fi antrenamentul cu greutăți, exercițiile fizice care determină pierderea suflului și alternarea temperaturilor calde și reci. Însă toate acestea sunt măsuri care ne pot ajuta doar să atingem 100, până la 122 de ani, cât este durata noastră naturală de viață. Dar pentru a fi productivi până la 120 de ani, pentru a încetini sau chiar pentru a reversa cu adevărat îmbătrânirea este nevoie de mult mai mult. Cred că știința are capacitatea de a depăși ceea ce corpul nostru este capabil să facă și singur. Acest lucru este valabil pentru tot spectrul medicinei. Exercițiile și dieta ajută la încetinirea evoluției cancerului, dar niciun medic nu ar putea spune vreodată că asta este tot ce trebuie să faci ca să te vindeci.
Afirmați că ADN-ul nostru nu este și destinul nostru. Ce anume susține această teorie?
Prof. dr. David Sinclair: Doar 20% din longevitatea noastră este determinată genetic. Restul este ceea ce facem zi de zi, modul cum ne trăim viața și, tot mai mult, moleculele/ suplimentele pe care le luăm. Nu pierderea ADN-ului nostru provoacă îmbătrânirea, ci problemele de citire a informațiilor, zgomotul epigenetic.
Care sunt modalitățile prin care putem evita daunele epigenetice? Dvs. cum procedați?
Prof. dr. David Sinclair: Eu, personal, călătoresc mult și mă străduiesc să evit fumul de țigare, mediile cu toxicitate și chiar scannerele de aeroport, dacă pot. Nu stau la soare fără protecție solară și fac cât mai puține posibil radiografii și tomografii. Un RMN nu va afecta ADN-ul, în schimb, o scanare CT, da. Asta nu înseamnă că toate aceste precauții mă vor face să devin nemuritor. Este adevărat că nu există legi biologice, chimice sau fizice care să spună că viața trebuie să se termine, dar nu cred că vom putea trăi veșnic folosindu-ne de vreo tehnologie a viitorului, cel puțin a celui cât de cât previzibil. Nu sunt un adept al teoriei nemuririi în plan fizic.
David Andrew Sinclair, o poveste cu tinerețe fără bătrânețe
David Andrew Sinclair s-a născut în Australia, unde bunica sa paternă, unguroaica Vera Szigeti, emigrase cu unicul său fiu după înăbușirea Revoltei maghiare din 1956. Moștenirea maghiară a australianului nu este evidentă la prima vedere, dat fiind că tatăl său și-a schimbat numele de familie, din Szigeti, în Sinclair.
Cronologic vorbind, data nașterii sale – 26 iunie 1969 – a făcut ca, anul acesta, David Sinclair să împlinească 55 de ani. Termenul de vârstă biologică este folosit în domeniul longevității cu referire la vârsta unei persoane calculate în funcție de sănătatea celulară a acesteia. După acest standard, David Sinclair consideră că vârsta lui este de aproximativ 35 de ani.
David Sinclair, printre altele, profesor de genetică la Școala de Medicină a Universității Harvard, este și un excelent povestitor, dar și un abil om de afaceri. El are darul de a simplifica pentru necunoscători știința complicată din spatele longevității și face asta într-un mod captivant. Aceste abilități i-au adus din partea unor investitori privați, dar și a guvernului american, uriașe sume de bani în laboratoarele de cercetare ale companiilor în care joacă un rol, dar l-au făcut cunoscut și publicului larg.
Faima profesorului Sinclair, căpătată la începutul anilor 2000, odată cu descoperirile sale din jurul resveratrolului, a crescut, ulterior, fulminant, geneticianul devenind cel mai relevant și aclamat cercetător din domeniul său, dar și autor de bestsellere.
Cu toate acestea, există în rândul comunității științifice și voci care își exprimă scepticismul cu privire la unele dintre afirmațiile pe care Sinclair le-a făcut în ultima sa carte. Dacă dubiile unor colegi de-ai săi sunt rodul invidiei sau nu, se va dovedi în timp.
Sinclair, imperturbabil și cu un zâmbet nelipsit, o evocă ori de câte ori are ocazia pe bunica sa, care, după toate greutățile și chiar atrocitățile prin care a trecut, obișnuia să-i spună: „David, rămâi mereu tânăr și inocent, cercetează lumea aceasta și fă tot posibilul ca omenirea să fie cât mai bună!“.
