Vârsta este în sufletul nostru, în starea noastră de spirit, în modul în care ne percepem viața. Nu contează câți ani împlinim în realitate anul acesta, ci câți ani simte sufletul nostru că avem. Este important să ne menținem optimismul chiar și la vârste mai înaintate, pentru că numai așa putem vedea fiecare zi ca pe o nouă provocare. Este ușor? Este greu? Cum procedăm?
Cât contează starea psihică în fiecare dintre etapele vieții?
Psiholog Yolanda Crețescu: Starea psihică este importantă și contează la orice vârstă, dar cu atât mai mult la senectute, pentru că devine singura ancoră. Când viața ne dă semne că ne scad vigilența, agilitatea și capacitățile fizice, ne putem baza pe modul în care ne percepem propria viață, pentru că mintea și sufletul nu îmbătrânesc. Este important să ne educăm de-a lungul întregii vieți astfel încât să ne păstrăm optimismul, să ne păstrăm o stare de bine în situații domestice, să fim bine cu noi înșine zi cu zi. Din păcate, vedem în jurul nostru mult prea mulți vârstnici, în special dintre cei rămași văduvi, care intră în depresie gândindu-se că viața nu mai merită trăită.
Cum putem beneficia simultan de longevitate și de o minte cât mai sănătoasă?
Psiholog Yolanda Crețescu: Putem defini depresia ca pe o așteptare nerealistă. Când ne comparăm viața din prezent cu o altă perioadă a vieții noastre și constatăm că ceea ce suntem sau avem acum se găsește într-un raport de inferioritate față de ceea ce am fost sau am avut când ne era cel mai bine, se poate strecura depresia. De aceea este foarte important să ne raportăm la prezent, la modul cum suntem acum, nicidecum la cum am fost odată. Pentru că dacă ne gândim ce viață frumoasă aveam la 40 de ani în timp ce noi avem 70, da, viața, prin prisma acestei comparații, pare grea. Dar dacă ne evaluăm resursele, capabilitățile, dărnicia vieții noastre la etatea de 70 de ani, atunci vom fi bine cu noi înșine. Numai că nu întotdeauna depresia este condiționată de prezent. Uneori, ajungem să ne instalăm la vârste mult mai tinere o depresie pe care n-o tratăm. Această recurență a gândurilor negative, care este un simptom specific depresiei, ne face să vedem viața printr-o lentilă gri. Trebuie să știm că, indiferent de vârstă, ori de câte ori simțim că viața nu ne mai oferă satisfacție și avem cinci din șapte simptome de depresie, este momentul să ne tratăm, pentru că, altfel, boala se poate instala. Ne-am obișnuit cu viața grea, ne-am obișnuit să fim triști, ne-am învățat cu greul, cu golul, cu suferința și am ajuns să considerăm că așa e viața. Nu, viața nu este așa! Viața oferă daruri și este bună chiar și atunci când este mai dificilă. De aceea, raportarea exclusiv la problemă și preocuparea pentru a identifica doar problemele din viață, fără antrenamentul necesar pentru trecerea la o etapă următoare, la găsirea unor soluții imediate, care să schimbe un pic conținutul sau contextul nefavorabil, se cheamă depresie. În schimb, o abordare constructivă, menținută de-a lungul întregii vieți, ne face să ne concentrăm pe posibilele soluții și nicidecum să rămânem blocați în probleme.
Dar, așa cum spuneam, putem avea o personalitate de tip depresiv, situație în care este foarte important să ne conștientizăm credințele. Spre exemplu, ce înseamnă pentru o anume persoană să fie o femeie ajunsă la 60 de ani? Este un aspect dacă respectiva persoană provine dintr-o familie în care a văzut în jur că rudele și apropiații fie mureau în pragul vârstei de 60 de ani, fie sufereau de o boală în fază terminală sau trăiau singurătăți apăsătoare, însă un alt aspect este faptul că astăzi, la 60 de ani, o femeie poate face jogging, poate merge cu bicicleta, poate avea grupul său de prieteni, poate călători și, nu în ultimul rând, este activă profesional. În pofida celui din urmă aspect, mentalul colectiv transgenerațional al familiei respectivei femei o poate face ca, atunci când se gândește că are 60 de ani, să își coreleze vârsta cu evenimentele petrecute în viața apropiaților ajunși la o etate similară. Mai clar spus, se poate gândi că vârsta de 60 de ani îi va aduce și ei ceea ce le-a adus mamei, bunicii sau străbunicii. În acest caz, de aici și până la a se pregăti pentru ceea ce viața le-a rezervat pentru final înaintașelor nu mai e nici măcar un pas. Ca să nu se ajungă aici, trebuie să înțelegem că viața este unică, irepetabilă. E adevărat că păstrăm anumite elemente și informații din familie, dar știți cum se spune… avem o infinitate de soluții, minus una, aceea din familie.
De multe ori suntem judecați prin comparație cu părinții sau bunicii. Cum ne putem desprinde mai ușor de stereotipiile generațiilor anterioare?
Psiholog Yolanda Crețescu: Trebuie să fim conștienți de faptul că trăim acum o fractură socială și că perspectivele morale ale prezentului sunt altele, după cum și conținutul social diferă. Avem alte libertăți vizavi de familie și privim cu alți ochi drepturile individului. Astăzi, chiar și după vârsta de 45 de ani, o femeie poate alege să devină mamă. Copiii de 12-15 ani, la rândul lor, beneficiază acum de alte informații și se pot descurca mult mai rapid decât copiii de aceleași vârste din generațiile trecute. Tinerii au în prezent posibilitatea de a deveni mai repede autonomi, desigur, cu condiția să le permită părinții. Noi ne agățăm de ei de frica vârstei noastre. Credem că dacă fiicele și fiii noștri mai au nevoie de noi, încă suntem tineri. Creăm astfel un conflict între generații, între părinți și copii. Vedem părinți care se păstrează utili în viața copiilor ca să aibă utilitate în propria lor viață, dar și tineri care se revoltă sau își resping părinții pentru că nu mai vor să fie ghidați. Este bine să reținem că avem nevoie să fim utili, dar că este necesar să renunțăm când nu mai este nevoie de noi într-un anumit context și să ne găsim, în schimb, o altă utilitate.
Cum ne menținem mintea sănătoasă și ancorată în prezent când perioada noastră de glorie a apus?
Psiholog Yolanda Crețescu: Antrenamentul pentru a trăi o stare de bine, wellbeing-ul de care tot auzim, e necesar să continue pe tot parcursul vieții. Totuși, în momentele limită, suntem capabili să găsim scurtături – shortcut-uri, să fentăm stilul de viață anterior și să ne asumăm un alt stil de viață. Nu este ușor, pentru că mintea nu știe să fie optimistă. Dacă nu am avut permanent un stil de viață optimist, este greu să îl dobândim într-o clipă, dar acțiunile pot păcăli această gândire pesimistă, catastrofică și ne facilitează depășirea emoționalului din prezent și modelarea unuia nou. Aici intervine nevoia de comunitate a individului, a omului, a ființei, a animalului, dacă vreți. Cu cât ne izolăm mai mult, cu cât ne însingurăm, cu atât e mai rău. Noi nu suntem meniți să fim singuri nici chiar în urma decesului celor dragi sau a plecării copiilor deveniți adulți – această traumă a părăsirii cuibului. Suntem ființe sociale și avem norocul ca, atunci când ieșim din casă, să întâlnim în mod cert alți oameni. Totul este să avem curajul să facem asta. Și deschiderea este un antrenament. Este greu la început și lucrurile se întâmplă ca în sport – când renunți la a face sport, este greu să te reapuci. Mușchii nu mai sunt lucrați. La fel se întâmplă și cu mușchiul social. Este esențial să facem diverse lucruri, chiar dacă ni se pare greu, ridicol, imposibil, nepotrivit și chiar dacă ne temem de refuz sau respingere. Este vorba, de fapt, despre încercarea de a trăi în afara peșterii, unde ființa umană a supraviețuit până la apariția comunității. Toate acestea sunt valabile la orice vârstă.
Poate că și noi, ca societate, ar trebui să începem să ne antrenăm, pentru că avem nevoie de programe și facilități pentru vârstnici, avem nevoie să ne gândim la bunăstarea lor materială și socială. Este timpul ca pe lista priorităților politicului să se afle și vârstnicii, dar pentru alte motive decât necesitatea de a mări vârsta de pensionare. Poate fi și ăsta un truc bun, dar și dacă ne supunem la prea multă muncă, nu mai reușim să trăim echilibrat.
Care este, după o anumită vârstă, importanța partenerului în economia unei vieți lungi și satisfăcătoare?
Psiholog Yolanda Crețescu: Nu este obligatoriu să fim într-o relație, pentru că nu asta este cheia succesului. Dacă relația existentă nu este autentică, dacă nu ne produce o stare de bine, dacă nu ne simțim valorizați, dacă nu există compasiune și un comportament emoțional sănătos, dacă nu primim și nu oferim, înseamnă că nu ne e tocmai bine. Asta este regula unei relații bune: să se întâmple pentru amândoi și în același timp. Dacă nu avem așa ceva, atunci este cu atât mai greu să trăim o vârstă a neputinței, a schimbărilor majore de ordin cognitiv, emoțional sau fizic lângă cineva care ne produce un mare disconfort. Este ca și cum am duce în spate, toată viața, o mare greutate.
Decât purtători ai unei permanente corvezi, este mai bine să fim singuri? Ce rol joacă divorțul?
Psiholog Yolanda Crețescu: Nu este vorba despre a fi singur sau nu, căci există și varianta singurătății în doi. Și nu este vorba nici despre a promova sau nu divorțul, ci despre a promova o stare de bine, proprie, dar și în relație. Orice relație se poate schimba în bine dacă ambii parteneri își propun asta. Dar dacă unul decide să plece, iar celălalt vrea să rămână, este puțin probabil ca cei doi să se poată opri unul pe celălalt de la a-și pune dorința în aplicare. Ideal este să ne alegem ca partener pe cel care vrea să rămână. Cel ce vrea să plece, să plece și să-și găsească un partener care vrea să călătorească. În relațiile de cuplu este nevoie de sincronicitate. Dar, așa cum spuneam, este sănătos să facem o diferențiere între a fi singur și a fi însingurat, îndepărtând convingerile că nu mai avem cu cine, nu mai avem de ce și că am rămas singuri. Putem fi singuri în urma unui deces, în urma unei separări, dar nicidecum nu suntem singuri în microgrupul nostru, mai ales dacă ne creăm un cerc al siguranței.
Pentru vârstnici, cercul siguranței este vital. Până la 45-50 de ani și chiar 50+, acum, când vârsta maternității a înaintat, cercul siguranței este format, în principal, din părinți, frați, soț/soție, copii și prieteni apropiați. Acest cerc este activ social, conferă siguranță și ne permite să găsim, poate chiar la o distanță egală cu lungimea brațului nostru, o persoană cu care să întreprindem ceea ce ne dorim. Însă, odată ce ne luăm adio de la părinți pentru veșnicie, iar copiii își iau zborul din cuib, este posibil ca partenerul de viață să îmbătrânească diferit, iar prietenii noștri să aibă alte preferințe și să ia alte decizii.
În zilele noastre, fenomenul migrației a luat o amploare extraordinară – migrația de la oraș la sat, migrația dintr-o țară în alta, de la un nivel geografic la altul. Ne mutăm din țară, ne mutăm la munte sau la mare, ne mutăm de la bloc la casă sau invers. Toate aceste schimbări produc și schimbări în cercul nostru de siguranță. Ce trebuie să știm este că e obligatoriu ca atunci când ceva din binele și confortul nostru dispare, să punem altceva în loc.
Cercul siguranței ne este necesar tuturor și nu trebuie întrerupt. Plecarea copiilor de acasă întrerupe cercul. Ce facem în acest caz? În locul gol introducem un nou prieten, un hobby, o viață un pic mai sportive etc. Este adevărat că, de la o anumită vârstă înainte, capabilitățile fizice nu se mai compară cu cele din tinerețe, dar se poate frecventa o sală de sport unde merg și alți oameni aflați în situații similare sau se poate pleca în excursii. Tot de la o anumită vârstă intervine și o creștere a spiritualității, ceea ce poate înlesni angrenarea într-o comunitate din zona religioasă. Oamenii merg la biserică nu numai pentru credința lor, ci și dintr-o rutină socială. Când am fost ultima dată la liturghie, am întâlnit, în curtea bisericii, oameni însoțiți de copii și de părinți deopotrivă. În jurul bisericii am văzut, pur și simplu, o comunitate. Oamenii se cunoșteau din cartier, își știau sau își împărtășeau poveștile, alimentându-se un pic, hrănindu-se social. Același tip de comportament poate fi translatat într-o altă zonă a vieții. Putem, de pildă, să călătorim.
Cât de important este ca vârstnicii să meargă în vacanțe și să călătorească?
Psiholog Yolanda Crețescu: Aici sunt convinsă că cei care citesc își spun că pentru vacanțe și călătorii trebuie să ai și banii necesari. Dar călătoriile nu trebuie neapărat să fie foarte scumpe. Nu vorbim de extravaganțe, ci despre a introduce în viața noastră nevoia de a călători și a ne gestiona corespunzător, a face un management al resurselor astfel încât să ne putem permite să plecăm undeva. Există nenumărate variante necostisitoare. Dacă ne facem din acest plan o prioritate și rămânem deschiși și prezenți în comunitate, vom întâlni oameni ca și noi. Ce fac oamenii care sunt frământați de probleme asemănătoare? Le găsesc acestora aproximativ aceleași soluții. O soluție ar fi să ne urmăm o pasiune mai veche sau chiar să descoperim un hobby. Plimbările în parc ar putea fi o soluție pentru care nu ne trebuie bani – ne trebuie decizia de ieși din casă și forța de a face ceva nou. Temerile că ne-au scăzut capabilitățile fizice, durerile de picioare sau de spate care ne încearcă des sau frica de deplasări pe distanțe mai mari se estompează sau se depășesc mai ușor în mijlocul cercului nostru de siguranță.
Pare că bunicii întineresc atunci când au grijă de nepoți. Câștigul este reciproc?
Psiholog Yolanda Crețescu: Câștigul este de ambele părți, pentru că și copilul învață un alt tipar parental, chiar dacă există contradicții majore, astăzi, între modul în care am fost noi crescuți și modul în care ne educăm, la rândul nostru, copiii. Sunt întrebată deseori dacă e bine să ne lăsăm copiii la bunici, pentru că bunii le dau prea multe dulciuri și le îngăduie să stea mult prea mult în fața televizorului. Așa o fi, dar nu este neapărat cel mai rău lucru, pentru că micuții primesc afecțiune și se confruntă cu un alt model parental. E o situație în care pot face distincția între posibilități, pentru că, în viață, nu vor întâlni doar oameni riguroși, care să îi protejeze în cel mai sănătos mod cu putință, ci vor avea parte și de persoane care au prototipul bunicilor. Cu cât copilul are acces la mai multe personalități, cu atât este mai bine adaptat. Dacă îl învățăm doar cu mami, doar cu tati și doar cu ursulețul lui de pluș, ulterior va fi mai nepregătit pentru viață, mai limitat în acțiuni. Îi va fi frică sau nu va avea, nu va întâlni acel deja-vu pe care-l căutăm cu toții când ne aflăm în public, între necunoscuți. Ce se va întâmpla dacă noua lui învățătoare, care seamănă cu bunica, îi va premia pe micii învățăcei cu câte o bombonică pe pupitru, în prima zi de școală? Copilul va fi retras din clasa aceea pentru că a primit o bomboană, deși mama a interzis zahărul în familia ei? Aceste extreme nu sunt sănătoase.
Afecțiunea necondiționată pe care copilul o primește de la bunici este un lucru formidabil, pentru că noi, ca părinți – așa cum erau și părinții noștri pe vremea când nu erau încă bunici – suntem mult mai stresați decât bunicii. Modul cum se formează copilul depinde de noi în cea mai mare măsură, iar stresul nu are un aport pozitiv la devenirea copilului. Noi avem nevoie de clipe de libertate, iar copiii au nevoie de alte modele de parenting. Puțină diversitatea e bună în viața copilului.
În concluzie, avem nevoie de deschidere, de optimism și de curajul de a face lucruri noi?
Psiholog Yolanda Crețescu: De aceste lucruri avem nevoie toată viața, nu numai la bătrânețe. Este o pastilă de sănătate emoțională. Avem nevoie să ne îngrijim mai mult din punct de vedere emoțional și putem lesne să o facem! Este adevărat că, dacă nu mai putem merge pe cât ne-am dori pentru că avem dureri atroce de picioare, nu prea avem cum să schimbăm acest neajuns. Dar de lăsat în modul acesta ne lasă doar corpul. Psihicul poate fi controlat și educat să ne ajute să ne dezvoltăm un hobby, să ascultăm cu plăcere audiobook-uri și muzică sau să ne facem o obișnuință din a primi musafiri, dacă noi nu putem să ne deplasăm. Însingurarea nu este sănătoasă, iar însingurarea în propria minte este și mai periculoasă.
Există cazuri în care părinții dezvoltă o dependență față de copiii lor maturi. Cum se ajunge în situația aceasta?
Psiholog Yolanda Crețescu: Există această datorie pentru că suntem un trib și avem nevoie de toți membrii tribului. Dar, uneori, confundăm nevoia de afecțiune cu necesitatea unui ajutor, din cauză că nu știm să cerem. Mi-e dor de tine și vreau să vii la mine ca să te văd devine, din acest motiv, cumpără-mi pâine, ia-mi medicamente de la farmacie sau cară-mi apa de la supermarket. Toate acestea sunt doar semnale că acel părinte are încă nevoie de copilul lui, chiar dacă acesta este matur.
Să ne iubim unii pe ceilalți este necesar și sănătos. Să nu uităm că și noi am primit iubire părintească la rândul nostru și că părinții noștri ne-au oferit tot ce au putut, chiar și când le era mult, mult prea greu. Sigur că nu e ușor să crești un copil, dar aducerea pe lume și creșterea pruncilor nu e o datorie, ci pur și simplu este o filosofie de viață de care avem mare nevoie ca să putem trăi rotund. În sinea noastră, simțim și știm că, așa cum noi primim, trebuie să și dăruim la rândul nostru. Să dăruim și să ne acceptăm reciproc. Este trist că întâlnim atât de des bătrâni certați sau criticați de copii. Uităm că fiecare vârstă este altfel și că nu avem cum s-o înțelegem cu adevărat pe niciuna până când nu o atingem. Paradoxal, dar la fel de dese sunt si cazurile în care adulții ajunși seniori spun că abia acum își înțeleg părinții. Dar și mai important decât să ne acceptăm și să trăim în acord este să fim împreună!
