În 2006, profesorul american de biostatistică Jay Olshansky și colegii săi de la Facultatea de Sănătate Publică a Universității din Chicago au inventat termenul „dividend de longevitate” pentru a descrie beneficiile economice și de sănătate dobândite de indivizi și societăți ca rezultat al încetinirii proceselor biologice de îmbătrânire. Pe de altă parte, există medii în care se consideră că longevitatea vine la pachet cu cheltuieli împovărătoare pe seama generațiilor viitoare. Reputatul sociolog Bruno Ștefan radiografiază, din perspectivă sociologică, acest antagonism al secolului XXI, care ne privește sau ne va privi cândva pe toți…
Către sfârșitul secolului trecut, longevitatea a îmbogățit sociologia generală cu o nouă ramură, iar astăzi, universități americane de prestigiu se mândresc cu programe de doctorat în științele longevității. Luând ca paradigmă acest enunț, puteți fi lesne descris ca om de știință, sociolog, profesor universitar și conducător de doctorat. Dată fiind bogăția descrierii, aveți, cu siguranță, o perspectivă interesantă asupra longevității…
Prof. univ. dr. Bruno Ștefan: În cercetările mele sociologice, eu am abordat problema longevității într-un context mai larg, pentru a evidenția asemănările și deosebirile opiniilor, atitudinilor și stilurilor de viață ale diverselor grupe de vârstă. M-am concentrat pe studierea întregii societăți pentru a căuta armonia socială, modul în care persoane cât mai diverse pot trăi împreună în ciuda ideilor și stilurilor de viață care le separă. În contrapunct, presa a preluat mai degrabă elementele de cancan – vârstnicii tind să voteze mai mult cu PSD, au probleme cu dantura, consumă mai multe medicamente, aglomerează serviciile sanitare etc.
Problemele longevității apar în cele mai multe cercetări, fie că studiem sistemele de fiscalitate, de educație, de sănătate sau de justiție. Creșterea duratei de viață pune statul, instituțiile și cetățenii în situații care le modelează funcționarea și activitățile curente. Banii pentru pensii sunt insuficienți, ceea ce afectează calitatea vieții; sistemele de sănătate trebuie să cheltuiască tot mai mult pentru bolile vârstnicilor; instituțiile de învățământ se îndreaptă spre aceste grupuri pentru a le crește nivelul de educație; partidele politice le studiază nevoile pentru a-și ajusta ofertele electorale și politicile publice.
Longevivii sunt așadar obiect de studiu pentru mulți sociologi. Eu mi-am început cariera de cercetător lucrând cu un sociolog pensionar – Pavel Câmpeanu – și am atras mereu vârstnici în echipele mele de cercetare. Colaborez și acum cu profesorii mei care sunt pensionari. Cunoscând problemele vârstnicilor, încerc să le prezint în ansamblul problemelor societății, măsurându-le cât mai corect din cât mai multe perspective.
O ramură sociologică relativ nouă este sociologia medicală, unul dintre obiectivele acesteia fiind studiul, din punct de vedere statistic, al societății, iar rezultatele acestuia sunt menite să contribuie la optimizarea funcționării sistemelor medicale. Am putea avansa ideea că scopul final al sociologiei medicale vizează longevitatea individului?
Prof. dr. Bruno Ștefan: Sociologia medicală studiază sănătatea populației ca un lucru, cu exterioritate, pentru a vedea care sunt determinanții sociali ai bolilor, studiază instituțiile medicale pentru a vedea cum se pot dezvolta și studiază relațiile sociale care se dezvoltă în jurul sănătății și al bolii: de putere, de dominație sau de supunere, de întrajutorare etc. Longevitatea a devenit obiect de studiu al sociologiei medicale abia în ultimii 10-15 ani, mai degrabă ca o extensie a studiilor medicale, psihologice și demografice. Scăderea mortalității datorită acțiunilor de prevenție și îngrijire a sănătății a dus la o îmbătrânire a populației. Faptul că peste 40% din oamenii din emisfera nordică a globului au peste 50 ani aduce o serie de probleme sociale, economice, familiale, organizaționale. Longevitatea iese din sfera sociologiei medicale și devine o problemă interdisciplinară, care e abordată de sociologi cu diverse specializări, dar și de economiști, demografi, juriști, teologi, scriitori, politicieni, artiști, ingineri, medici, psihologi etc. Ca să parafrazez un mare sociolog – Marcel Mauss, longevitatea este un fenomen social total, care afectează tot țesutul social, inclusiv instituții care par a nu avea nimic de-a face cu subiectul.
O subramură a sociologiei medicale este sociologia longevității. Pot studiile sociologice explice de ce în anumite societăți se trăiește o viață semnificativ mai lungă și mai sănătoasă comparativ cu media?
Prof. dr. Bruno Ștefan: În societățile dezvoltate în care oamenii trăiesc mai mult, în care există o calitate a vieții ridicată și instituții de sănătate performante, au apărut acum probleme care modifică radical viața economică și socială. Îmbătrânirea populației duce la un deficit de forță de muncă, oprește creșterea economică pe termen lung, afectează piețele de acțiuni, crește povara asupra sistemelor de îngrijire medicală, de pensii și de asigurări, crește sărăcia și inegalitățile sociale. Dar, în același timp, se modifică imaginea persoanelor vârstnice și rolul lor în societate. Specialiștii vorbesc de ceva vreme de un „dividend de longevitate“, arătând că îmbătrânirea populației nu este doar o povară socială, ci și o resursă valoroasă. Crește cererea de bunuri, produse și servicii destinate acestor persoane, care au un capital educațional, intelectual și financiar care poate fi utilizat. Pandemia a arătat că mulți vârstnici pot fi integrați în diverse activități productive, muncind de acasă. Specialiștii din țările dezvoltate pun problema trecerii de la o îmbătrânire nesănătoasă, pasivă și scumpă, la una activă, sănătoasă și convenabilă economic. „Economia de argint“ ocupă o pondere mare în economia țărilor dezvoltate, deoarece multe instituții lucrează pentru a satisface nevoile bătrânilor.
Poate anticipa sociologia metodele și mijloacele necesare ca oamenii care aparțin unei anumite societăți să trăiască mai mult și mai bine?
Prof. dr. Bruno Ștefan: Studiile arată că oamenii cu un nivel educațional ridicat au o atenție mai mare la sănătatea lor, un stil de viață mai dinamic, relații sociale mai strânse cu grupuri mari de oameni și preocupări spirituale deosebite. Facultățile, masteratele și doctoratele să îndreaptă spre vârstnici tot mai mult și estimez că, peste ani, numărul studenților de peste 60 ani îl va depăși pe cel al tinerilor sub 25 ani. Atrăgându-i în proiecte educaționale tot mai complexe, universitatea îi face să nu se mai concentreze atât de mult pe problemele lor de sănătate, de sărăcie, de singurătate, de depresie. Profesionalizarea lor în alte domenii îi face să devină alți oameni, căci aceasta nu presupune doar lectura unor cărți de specialitate, ci și cunoașterea unor oameni, locuri și instituții noi, trăirea unor experiențe inedite, lărgirea orizonturilor minții. Încep să vadă lumea diferit, își rafinează gusturile, preferințele, valorile și credințele, se simt în largul lor în spații tot mai largi ale societății, capătă alt sens al vieții, au mai mare încredere în ei, ajută mai mulți oameni.
Lucrând cu studenți cu vârste peste 60 de ani am văzut că au o mai mare nevoie să scrie o lucrare valoroasă decât cei tineri, că au nevoie de împlinire, de deschidere către nou, au perseverență, disciplină și o bună motivație pentru învățare, sesizează mai bine oportunitățile, au spirit de inițiativă și dispoziție pentru muncă, nu se tem de eșec, de gura lumii, sar în ajutorul celor mai tineri, își fac planuri de viitor. Când îi implic în cercetări pe teren, sunt foarte muncitori, atenți să facă o muncă de calitate, nu caută scurtături, evită falsificările și treburile făcute de mântuială. Dacă sunt angrenați în proiecte pe termen lung, vârstnicii ajung să fie nu doar rentabili din punct de vedere economic, ci o resursă umană valoroasă: sunt consilieri valoroși, se implică în problemele personale ale membrilor echipei oferind empatie și sprijin. Atragerea lor în proiecte îi face să-și ridice ochii de la problemele personale către alte posibilități, îi stimulează să aibă aspirații înalte, iar asta le ridică mult calitatea vieții. Multe cercetări sociologice au arătat beneficiile integrării pensionarilor în colective cu vârste variate.
Îmbătrânirea activă este definită de sociologie ca o necesitate a progresului economic și social. Cum comentați?
Prof. dr. Bruno Ștefan: La început, îmbătrânirea activă a fost un concept care a sedus mulți specialiști. Dar statisticile au arătat că ratele de creștere a longevității au încetinit. Au căutat să-și explice fenomenul prin mai multe cauze: serviciile de sănătate nu au crescut în același ritm și au devenit asaltate, politicile guvernamentale de austeritate au mutat banii spre alte activități, diminuarea mortalității din cauze cardio-vasculare a dus la creșterea mortalității din cauze neurodegenerative (demență, Alzheimer), administrarea instituțiilor care se ocupă de problemele bătrânilor costă mult, banii ajung la tot mai puțini indivizi prin diverse scheme financiare, iar durata de viață nu crește la cei care sunt integrați în aceste instituții, ci mai degrabă la cei care locuiesc în orașe mici și în mediul rural. ONU estimează că în Italia, populația va scădea de la 59 la 55,3 milioane până în 2040, în timp ce populația Germaniei va scădea în aceeași perioadă de la 83,4 la 81,2 milioane. Guvernele pun problema creșterii vârstei de pensionare, deși specialiștii spun că trebuie să existe un echilibru rezonabil pentru a oferi corectitudine intergenerațională. În plus, nu este evident că populația activă va avea o speranță de viață la fel de sănătoasă din cauza morbidității multiple, deoarece mulți oameni suferă de afecțiuni precum demența, obezitatea, diabetul, care le afectează calitatea vieții. Îmbătrânirea activă este greu de realizat ca proiect statal, căci necesită costuri uriașe. Dar la nivel comunitar și în fiecare instituție se pot face pași care contează pentru pensionarii implicați, iar efectele se pot vedea repede și, prin imitație, se pot extinde în toată societatea.
Este societatea un factor determinant în longevitatea individului? Cum, care sunt factorii și de ce?
Prof. dr. Bruno Ștefan: Determinanții sociali ai longevității sunt multipli: în primul rând, relațiile sociale împlinite cu persoane din grupuri sociale diverse (cultivarea relațiilor cu oameni mai tineri este fundamentală pentru o bătrânețe activă). Apoi, reducerea inegalităților în materie de sănătate cauzate de diferențele de bogăție (un studiu din Marea Britanie a arătat că diferența dintre speranța de viață a bogaților și cea a săracilor a fost de 9 ani în 2020, iar ea va continua să crească). În al treilea rând, educația populației și în mod special educația medicală (studiile arată importanța postului intermitent, a dietelor, a suplimentelor alimentare, a tratamentelor naturiste). În al patrulea rând, mișcarea zilnică, ieșirea din casă, activitățile sportive și recreative. Nu în ultimul rând, o viziune pozitivă care să sporească entuziasmul și veselia. Nu trebuie ignorate investițiile în produse și servicii care promovează o sănătate mai bună: în biotehnologie, reprogramare celulară, terapii genetice etc. Pe de altă parte, specialiștii aduc argumente potrivit cărora pensionarea anticipată dăunează sănătății, reduce speranța de viață din cauza depresiei, a pierderii valorii de sine, a alcoolismului. Studiile arată că angajații vârstnici reduc costurile cu forța de muncă, au productivitate ridicată, iar societatea beneficiază pentru că are costuri mai mici cu asistența lor.
Familia este un alt determinant social al longevității, iar statisticile arată că, în toată lumea, femeile trăiesc mai mult decât bărbații, ajungând să-și petreacă ultimii ani singure. Unii sociologi au măsurat efectul coabitării nelegalizate asupra speranței de viață și au arătat că persoanele necăsătorite sau văduve care trăiesc alături de un partener au o speranță de viață mai mare decât cele singure. Alți sociologi au demonstrat că bărbații nu pot trăi mult timp singuri (mai mult de jumătate dintre văduvi se căsătoresc cu femei mai tinere cu cel puțin 10 ani), pe când femeile se adaptează mai ușor la singurătate și o preferă în locul unui partener mai vârstnic.
Relațiile sociale apropiate au efecte protectoare, atenuând factorii de stres. Construirea „rețelelor de longevitate“ a devenit o problemă importantă pentru mulți experți. Unii se implică în reducerea izolării și a singurătății, dezvoltând angajarea pensionarilor în programe care le îmbunătățesc relațiile, sănătatea și calitatea vieții. Alții stimulează apropierea de biserici ca suport moral pentru această perioadă a vieții.
Longevitate versus natalitate sau longevitate și natalitate? Care dintre cele două ar fi afirmația firească din punct de vedere sociologic cu privire la evoluția societății?
Prof. dr. Bruno Ștefan: Piramida vârstelor a fost în toate țările afectată, dezechilibrată, inversată, fie de politicile de interzicere a avorturilor (decretul nr. 770 din 1 octombrie 1966 din România), sau de cele de limitare a natalității (din China), ori de bunăstarea economică din anumite perioade (generația baby boomer), fie de emigrarea masivă sau de valurile de imigranți ori de indiferența autorităților față de problemele demografice. Natalitatea este semnificativ mai redusă în emisfera nordică a globului și va continua să scadă în ciuda stimulentelor pro-nataliste ale guvernelor. Tot mai multe femei, convinse că nașterile numeroase le împiedică să aibă o viață bogată, cariere active, călătorii și relații sociale, se limitează la 1-2 copii. Longevitatea capătă tot mai mare importanță pentru că, de pildă, în SUA, persoanele de peste 50 ani controlează peste 75% din averea netă și peste 50% din veniturile disponibile. Politicile statelor și ale marilor corporații se focalizează pe produse și servicii pentru aceste persoane. Societățile se reproduc acum prin import de populație. Bonele filipineze, bucătarii thailandezi, constructorii vietnamezi sau nepalezi, programatorii indieni, vânzătoarele ucrainence sau comercianții chinezi au devenit ceva obișnuit și în societatea românească în ultimii ani (cu o întârziere de câteva decenii față de SUA sau țările UE). Copiii acestora vor învăța curând, la școală, că se trag din Decebal și Traian și vor cânta „Noi suntem români“ ca să se integreze mai ușor în societate. Viitorul lor se construiește aici. Mișcările suveraniste nu vor încetini prea mult fenomenul global al schimbărilor de populație, al standardizării sistemelor europene de sănătate, educație, justiție etc. Important e să avem criterii de selecție a unei populații de calitate, educate, care să nu devină ulterior o povară socială.
Sunt concluziile sociologice bază de plecare a reformelor sociale, administrative, a acțiunii instituțiilor statului care au ca scop longevitatea?
Prof. dr. Bruno Ștefan: Uneori, cercetările sociologice reușesc singure să influențeze deciziile autorităților. Dar când sunt integrate într-o cercetare multidisciplinară au un impact mai mare. Aceste studii stau la baza celor mai multe proiecte de reformă pe care politicienii le propun și le implementează. Schimbările fiscale dese, creșterea cotelor de impozitare, taxarea mai mare a unor producători de bunuri și servicii și reorganizările administrației publice pornesc de la nevoia statului de a cheltui tot mai mult cu anumite grupuri sociale. În România, se îndreaptă spre pensionare cea mai numeroasă generație din istoria ei: cea a decrețeilor, născuți în anii 1967-1973. Nevoia de bani a statului e uriașă pentru a le oferi venituri decente și acces la servicii sanitare de calitate. În curând, vom fi nevoiți să instituim pensia unică – o sumă fixă acordată indiferent de funcțiile deținute, de educație sau de contributivitate, apoi și a 13-a pensie ori „concediul de argint“. Vom avea un număr tot mai mare de nonagenari sau centenari. În afara politicilor statului pentru ei, societatea va dezvolta tot mai multe aranjamente sociale la nivel mic, iar transferurile de bani ale tinerilor către cei bătrâni vor fi în sume din ce în ce mai mari.
Există voci care asimilează longevitatea unei cheltuieli uriașe pentru viitor. S-ar putea vorbi despre o vârstă limită pentru evitareai împovărării generațiilor următoare?
Prof. dr. Bruno Ștefan: O viață trăită frumos, cu sens și cu planuri permanente pentru viitor dă satisfacția unei bătrâneți lungi. Există oameni care văd longevitatea ca o povară economică și se gândesc cum să o reducă. Dar științele vieții, care se dezvoltă accelerat în ultimul deceniu, pun problema creșterii ei pentru că viața este un dar și trebuie prețuită. Secolul XXI va avea mai multe persoane matusalemice decât secolele anterioare. Pentru ele, experții vor gândi, vor cerceta și vor propune măsuri tot mai creative și mai responsabile, pregătind societățile pentru schimbări majore. Unii critici ai biotehnologiei cred că nu e de dorit o creștere a anilor de viață, pentru că aceasta vine cu suferințe atât pentru vârstnici, cât și pentru familiile lor și pentru societate. Un economist de la Universitatea Yale – William Nordhous – a demonstrat contrariul: creșterea mare a speranței de viață a oamenilor din 1900 a fost responsabilă pentru aproximativ jumătate din creșterea standardului de viață al populației Statelor Unite de atunci.
Problema specialiștilor este cum să cântărească debitele și creditele pe care le văd în privința longevității, cum să evalueze dacă un fapt e debit sau credit și cum însumarea lor sporește beneficiile sau neajunsurile pentru indivizi și societate. Indiferent de aspectele pe care le dezbat experții și de politicile publice pe care le propun politicienii, mulți oameni spun că nu vor să trăiască o viață prea lungă, deoarece vor deveni izolați și neputincioși pe măsură ce prietenii și familia lor îmbătrânesc și mor, că se vor plictisi să facă mult timp aceleași activități rutiniere. Ei vor să trăiască atât cât să-și poată permite să facă cele mai multe (nu neapărat toate) dintre lucrurile pe care vor și își îngăduie să le facă. Oamenii își pun singuri limite când se consideră legume, neputincioși, când cred că trăiesc degeaba, când consideră că nu le mai este de niciun folos să călătorească, să învețe limbi străine, să citească despre filosofie, neuroștiințe, inteligența artificială sau sociologie, să cultive grădina, să picteze ori să se apuce de scris, de bucătăria asiatică sau italiană, de povestit… Nu e nevoie să fixeze societatea o limită a vârstei pe care oamenii să nu o depășească, pentru că ei înșiși își pun aceste limite.
